Rolul tragic al celui care iubeşte

Cortina a cazut brusc, neasteptat, strident, fulminant, zdrobitor; ultima reprezentatie a actorului a fost...un mesaj de viata. Cand mori pentru a transmite un mesaj trebuie sa fi avut o misiune de viata mai ampla decat stii tu insuti.

Poate suna ironic, dar noi, oamenii, jucam intr-o piesa frumoasa si tragica, o piesa a existentei, iar unii dintre noi suntem cumva in rolul principal. Emil Hossu a jucat si la plecare, la ultima reprezentatie, rolul principal, dar nu neaparat la teatru, desi chiar si acolo – tot ca o coincidenta - juca acelasi rol principal. Daca n-ar fi tinut un discurs despre indiferenta si iubire intr-un context social dureros, in fata a mii de oameni si daca n-ar fi plecat de pe scena existentei in timpul discursului presedintelui (la care pare ca s-a referit cand a vorbit despre 'cel ce nu iubeste pe nimeni') n-am fi stiut ca moartea – cel putin a lui Emil Hossu – poate avea o semnificatie.

Aceasta stranie, ironica pentru ratiunea noastra si dureroasa coincidenta ne spune ceva, ne arata ceva, ne vorbeste simbolic, frust si dramatic, in acelasi timp.

Sa vorbesti lumii despre iubire, sa pleci din viata spunandu-i cuiva drag (sotiei sale), ca un ramas bun, 'te iubesc' si, in acelasi timp, inima sa fie cauza caderii cortinei la ultima ta reprezentatie in existenta nu poate fi o intamplare. Si moartea ne vorbeste uneori despre iubire (ce ironie!), iar asta se poate intampla intr-un mod magistral printr-un artist, care si-a jucat rolul vietii cu dragoste si cu sinceritate absoluta. Ce rol maret, acest rol al celui care iubeste si moare pentru a ne aminti ca nimic, absolut nimic nu-i mai presus de iubire intr-o viata de om.

Printr-o Romanie ravasita de viscol zapezi, furtuni si taifunuri sociale, intr-o Romanie in care lupta, suferinta si deziluzia par sa ne scufunde in criza crizelor – o criza a iubirii, Emil Hossu ne reaminteste cat suntem de fragili. Fragilitatea este adevarata noastra stare, cat de puternici am parea. Fragilitatea noastra ne aduce aminte ca fara iubire nu avem puterea sa ne jucam rolurile in existenta si fara ea rolurile noastre ne dezumanizeaza. Iubirea ne umanizeaza; servim existenta servindu-le altora, in primul rand si asta, doar asta ne salveaza sufletele si ne daruieste un sens al vietii. Lumea, in toate dimensiunile ei, nu-si face datoria fata de existenta decat in relatie cu iubirea si serviciul sincer in slujba celorlalti. Puterea omeneasca-i invaluita in fragilitate si slabiciune in fata puterii care misca stelele si vibreaza, in acelasi timp, in atat de mareata frumusete si prospetime a unei flori. Aceasta-i puterea care ne da sens in rolul existentei, puterea care alina sufeirnta, nu o provoaca si n-o face mai grea, in opozitie cu puterea omeneasca, aceea ce dezumanizeaza si separa.

Cortina s-a lasat brusc, poate ca nu ne-am dezmeticit, inca, pentru a descifra corect si complet semnificatiile piesei in care Emil Hossu a jucat un rol tulburator. Tulburati si noi, inca suprinsi pana la soc, privim catre actorul care a jucat in rolul tragic al 'celui care iubeste', al celui care ne-a spus atat de clar 'va iubesc'! Multumim , Emil Hossu. Si noi te iubim!