Simfonia viorilor...de altădată

În "leagănul muzicii" româneşti a fost unul dintre marii noştri compozitori. Grigoraş Dinicu a cântat pe toate scenele consacrate ale Capitalei şi nu numai.

La Cimitirul Reînvierii membrii familiei celebrului Grigoraş Dinicu s-au reunit, ieri, pentru a comemora 120 de ani de la naşterea maestrului. Cu flori, bucate şi o lumânare aprinsă, nepotul artistului a readus parcă la viaţă acordurile de odinioară ale marelui violonist. Fotografiile pe care cu greu le-a strâns într-un "album" de suflet reprezintă aproape cronologic anii de viaţă ai lui Grigoraş Dinicu. Înainte de comemorare, Alexandru Dinicu ne-a povestit despre viaţa bunicului său.

GRAIUL SUFLETULUI. La 5 aprilie 1889 se năştea Grigoraş Dinicu. Un interpret care a trăit pentru şi prin cea mai frumoasa artă... Muzica însemna pentru marele violonist "graiul sufletului său". La fiecare sunet de vioară te cutremuri sau plângi, visezi, zâmbeşti sau simţi că sufletul ţi se inundă de lumină...

Despre maestrul Grigoraş Dinicu ne vorbeşte, cu nostalgie, nepotul acestuia, Alexandru Dinicu: "Nu ştiu cu ce ar trebui să încep. Poate cu o amintire din copilărie... Când era foarte mic şi trecea o căruţă pe drum, bunicul meu o urma şi cu vioara în mână mima scârţâitul roţilor. Vă imaginaţi cum percepea sunetele... orice zgomot se putea transforma într-o melodie superbă. A fost un om hărăzit de Dumnezeu."

O LEGENDĂ. Destinul său a însemnat muzica. Pentru a intra la Conservatorul din Bucureşti, Grigoraş Dinicu s-a pregătit cu eminentul profesor Carl Flesch (adus în ţară de Regele Carol). A fost solist al Orchestrei Simfonice a Ministerului Instrucţiunii Publice. A cântat în renumitele restaurante ale Bucureştiului de altădată - "Bufet" (restaurant-grădină), "Gambrinus" (localul lui Caragiale), "Continental". "Dacă studia şi în străinătate, lucrurile poate erau altfel.

Dar un concert se pregătea în patru ani, iar în acest timp el putea să câştige de 20 de ori mai mult decât ar fi luat de acolo," spune Alexandru Dinicu.

SUCCESUL. În 1937, Grigoraş Dinicu a mers pentru prima oară la Paris. Pe vremea aceea, din orchestra sa făceau parte Fănică Luca şi tatăl lui Ionel Budişteanu. Doi muzicieni desăvârşiţi. Au avut un succes teribil acolo şi după numai doi ani Grigoraş Dinicu a ajuns la New York. "La Paris, bunicul meu, continuă Alexandru Dinicu povestea, a interpretat un potpuriu din cele mai frumoase melodii pe care le-au cântat naţiunile participante. Ungurii i-au stins lumina, dar ei au cântat perfect pe întuneric.

Se împrietenise cu şeful de orchestră al Ungariei care i-a mărturisit: «Dacă eu sunt regele viorii în Ungaria, dumneata eşti împărat!». Yasha Heifetz a prelucrat multe piese de-ale bunicului meu într-o manieră deosebită. După un timp, bunicul meu a primit o scrisoare de la casa de discuri Columbia, unde spunea că are de ridicat suma de 100.000 de dolari.

Mulţi compozitori au recunoscut că nu reuşeau să cânte precum el. «Ciocârlia» şi «Hora Staccato» erau piesele de rezistenţă, însă există multe alte compoziţii extraordinar de cunoscute. În timpul războiului a mers de multe ori la spitale, a cântat pentru răniţi. Ca să-şi ocrotească fiul şi nepoţii, în 1943 spre sfârşit, a plecat în Turcia. Şi aici a avut un succes extraordinar! În 1948, bunicul meu a cântat pentru ultima oară la Velodrom la Dinamo", aminteşte Alexandru Dinicu.

NESTEMATE. De-a lungul timpului, Grigoraş Dinicu a avut şansa de a cunoaşte oameni iluştri. În semn de apreciere, preşedintele Americii, Theodor Roosevelt, i-a dăruit Casa Albă... în miniatură. O casetă de o frumuseţe ireală în care se aflau doi butoni de platină decoraţi cu două safire. Şi i-a mai acordat bagheta cu nestemate... cel mai înalt ordin pentru marii artişti.