BUCUREŞTIUL ÎN DUMINICA ALEGERILOR/Domne’, nu-s nebun, sunt mort!

Bucureştiul în alegeri. Ceaţa se ridică greu. Pe la 11:00, radiourile dau procente minime la urne. Care la schi, care pe la supermarketuri, care pe-acasă. De bază, rămân pensionarii. Dar pensionarii au traseele bine stabilite, întâi la Liturghie, e Sfântul Andrei, apoi la alegeri.

Reperele oricărui oraş care se respectă sunt gara, piaţa şi grădina publică. Le iau pe-ndelete în ideea că undeva se întâmplă ceva, chiar dacă e ceaţă, jumătate din populaţie a părăsit metropola iar ce a mai rămas, ca Vama Veche, n-are chef, n-are chef de nimic, nici de votcă (afară de şahiştii Cişmigiului), nici de gin, tequilla rom sau vin.
La ora aia, nici de alegeri.

DECEDATUL DIN GARA DE NORD
În Gara de Nord s-ar fi cuvenit să fie urne. Un tip între două vârste îşi ia bilet de Timişoara, dar ţine să şi voteze. Ieri, gara a fost de comă, îmi spune o femeie de la salubritate. Plimbă fără spor un mop uriaş şi se vaită că ziua de sâmbătă, când au plecat studenţii, a deşelat-o. Tipul care-şi luase bilet de Timişoara zice că luni are proces pentru firma la care lucrează, de Ziua Naţională, altfel ar fi votat, casieriţa îl informează că gara nu mai are urne, să meargă la el acasă... Îl simt că vrea să vorbească şi n-are cui, până la tren mai e, lucrurile se leagă. Zice: "Mă vezi, întreabă, ei bine, nu exist. Sunt mort...".  Instinctul îmi sugerează s-o tai, dau un pas înapoi, omul e dus, cum dracu’, Doamne iartă-mă de Sfântul Andrei, cum mi-a ieşit ăsta în cale? Omul se prinde. "Domne’, nu-s nebun, sunt mort. Mort de-a binelea, am act de deces".
Faptul că sunt jurnalist îi dă vigoare. Îl cheamă Marinescu, Damian Virgil Marinescu, cu domiciliu în Alba Iulia. Are o poveste stupefiantă, certificată de o servietă cu acte şi de o pagină publicată într-un ziar din Bucureşti, acum câţiva ani. În 2000 a fost declarat mort. I se trage de la un văr ca să-l scoată de la moştenire, o vilă în Bucureşti, pe strada Oiţelor. "Vărul, zice, e senator, îl cheamă Marinescu (mi-arată poza cu el), mă duc la el, la parlament, stăm de vorbă normal, dar când ajungem la moştenire mă dă afară". Să-l cred, s-o iau din loc... "Mortul" are însă şi carte de identitate, eliberată în 2007. Te cruceşti, amândouă actele sunt valabile. Se judecă de opt ani şi a ajuns cu procesul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Are termen în ianuarie. Acum vine de la Băsescu, din audienţă. N-are ce să-i facă, să se judece. "Domne’, ştii care e paradoxul, legea nu prevede nimic în cazuri de felul ăsta. Eşti mort pe hârtie, mort rămâi. Eroarea sau falsul nu pot fi îndreptate. Nu prevede legea. Ai drepturile unui mort, la doi metri dedesubt".
Până în 2007, când i s-a dat cardul de identitate, avea, firesc, buletin. Şi dacă tot avea buletin şi era mort, s-a gândit să profite. S-a dus să-şi ridice propriul ajutor de înmormântare. Cu buletinul. Funcţionara s-a dat şi ea un pas înapoi. Domne’, eşti nebun? Cum să-ţi dau banii? Oi fi mort, dar ai buletin. – Doamnă, mi-l dai pentru mortul din mine. Femeia a vrut să-i oprească buletinul dar omul l-a tras repede. "Dacă i-l dădeam chiar că eram mort". Colegii de serviciu îl iau la mişto, în zi de leafă, casieriţa îl întreabă: "azi în ce ape te scalzi, eşti viu sau mort?" La tribunal a dat pe spate instanţa cu o întrebare: "Doamnă, dacă iau un Kalaşnicov şi împuşc preşedintele, guvernul, politicienii, pe cine arestaţi, pe viu sau pe mort?"

SUPEROFERTĂ LA PĂSTRĂV
În drum spre Matache, aud la radio, în maşină, că în ţară sunt probleme cu ştampilele, dispar, n-au tuş, n-ai ştampilă, nu exişti, ca "mortul viu" din gară, undeva, un candidat a dat lemne la populaţie ca să le umfle voturile... La Matache, plictiseală. Pescăria dă crapul de Novaci cu 6,5 kilogramul, dar nu-l ia nimeni. Superoferte sunt la păstrăv eviscerat, sardină şi şprot dar degeaba. Cartofii mari roze de Suceava, 2 lei, albi de Covasna, 1,5. Piaţa aşa şi-aşa, mai de milă, mai în silă, tristă, cenuşie. În cinstea alegerilor, Sandu  Popică dă varza, celebra varză de Lunguleţu, aproape moca. Au ajuns 3 căpăţâni la leu. Popică are să dea varză la tot Bucureştiul, îi e frică să nu rămână cu ea "cum rămâne ţiganu’ cu brazii de Crăciun după ce a ţinut la preţuri de jaf".

BADIGARDUL LUI IANCU
Parchez pe Zalomit, în dreptul unui club, în care prin anii ’60 se întâlneau soldaţii cu sufragetele. Azi e club. Clubul unui cunoscut patron de fotbal din
Timişoara. Un tip voinic şi ferm ca Zmărăndescu a lui Gigi îmi arată un loc de parcare. Îi spun de ce mă-nvârt pe-acolo şi dacă tot a fost drăguţ îl întreb abrupt cum stă cu viaţa în duminica alegerilor. Bine, răspunde, am un văr pe care-l cheamă Andrei. Aha, mă exprim. Poate vrei să ştii dacă am votat? – întreabă el. – Nu. – Tot îţi zic: am votat. Sunt badigard da’ sunt patriot. Am votat cu unul tânăr. Ăştia nu ştiu încă să fure. Badigardul Cristian are şi argumente pentru întinerirea clasei politice: am un vecin politician, când eram mic avea Dacie, acum are afaceri şi Jeep.

ŞAHIŞTII DIN CIŞMIGIU & COMP
Perechi izolate, patinuarul în amenajări, aurolaci ajunşi la maturitatea deplină. Patru pensionare fac curte unui pensionar sfios. Pe o bancă, în dreptul Peluzei plantelor perene, un bărbat între două vârste, 70 şi 80 de ani, e adâncit într-un volum ferfeniţă de întrebuinţare: "Yoga, calea vieţii".

Viaţă e la "şahişti". Notez ceva pe furiş în rotonda scriitorilor, la poalele lui Creangă (1837-1889, pentru fixarea cunoştinţelor), ălora de la şahişti dacă le faci poze sau te miros că scrii ceva, de frig şi prea mult Polar sau Săniuţă încep scandalul, urlă şi te fac securist. În jur de şaptezeci de inşi, jucători de şah (la două mese), de table (la o masă), de remi (la opt), chibiţi. Nimic despre politică. Sticluţele de votcă se zbenguie la concurenţă cu băuturi de culori incerte la plastic. Atmosfera e mai caldă la remi, unde auzi un "băga-mi-aş..." la două minute. La şah, intelectualii. Mută cum îţi zic nebunul, îi iei coloana... Nu mut, dom’le... Bă, îţi ia nebunul... Îl ia, că n-am avut noroc în viaţă. Bă, pierzi şi calul... Da’ lasă-mă bă în pace că îmi ia ăsta toate piesele dacă mă mai f... mult la cap... La remi, e pe mălai, aici sunt frecvente înjurăturile cu organe şi ue. Crâmpeie de discuţii uitate, copilul unui mustăcios pare a fi actor pe undeva prin ţară şi are o încurcătură cu o casă dar n-are bani de şpagă... mici poveşti neterminate, începute la cine ştie care partidă, din cine mai ştie care zi, în afara timpului. Nimic despre politică, alegeri, criză şi sex cu excepţia înjurăturilor pomenite.