Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Speranţele exprimate de liderii partidelor maghiare privind posibilitatea de a convinge partidele româneşti să accepte în 2018 acordarea autonomiei par lipsite orice fundament, în condiţiile în care acestea au respins din start discuţiile. Deşi UDMR a fost des comparată cu o doamnă de moravuri uşoare pe motiv că este dispusă la orice alianţe pentru a ajunge la putere, istoria recentă arată că Uniunea a fost socotită, în cel mai bun caz, un rău necesar pentru constituirea majorităţilor parlamentare şi niciun partid nu a transgresat tabu-ul legat de caracterul de stat naţional-unitar al României.
Acordul semnat între partidele maghiare – UDMR, PCM şi PPMT – privind iniţierea dialogului cu partidele parlamentare privind implementarea a trei forme de autonomie (locală, teritorială pentru Ţinutul Secuiesc şi culturală pentru întreaga comunitate maghiară) pare a fi lăsat deja fără obiect de către reacţia partidelor româneşti. „Este neconstituţională şi de neacceptat. Şi de nenegociat”, a spus Liviu Dragnea, referindu-se la propunerea partidelor maghiare. Reacţia acestuia a fost încă moderată în comparaţie cu altele. „Vehiculează nişte concepte absurde, care nu au niciun fel de legitimitate şi susţinere, cred că nici măcar în rândul cetăţenilor români de etnie maghiară. (...) Nu aş vrea să interpretez ca un act de sfidare la adresa noastră, dar vine pe linia unor declaraţii şi poziţii care nu mi se par corecte faţă de statul român şi faţă de istoria României”, a comentat liderul PNL, Ludovic Orban. Preşedintele executiv al PMP, Eugen Tomac, a fost şi mai dur. „Politicienii maghiari din ţara noastră aleg să ne sfideze, testându-ne limitele, şi aşa împinse mult prea mult”, a spus acesta. Reacţia venită din partea potenţialilor parteneri de discuţie arată că UDMR nu are un partener privilegiat în politica românească cu care să poată aborda măcar posibilitatea autonomiei.
Traşi pe sfoară
Actorii politicii româneşti de după revoluţie şi-au schimbat poziţia faţă de UDMR în funcţie de interesele lor conjuncturale. Pentru stânga românească a anilor '90, cu o latură puternic naţionalistă, colaborarea cu UDMR era de neconceput. În 2001, Adrian Năstase conducea un PSD care câştigase clar alegerile, fără a avea însă o majoritate în Parlament, majoritate pe care a obţinut-o prin colaborarea cu partidul ungurilor ardeleni, făcând şi o serie de concesii consistente, printre care folosirea limbilor minorităţilor în administraţie, în localităţile în care acestea ating ponderea de 20%. Când social-democraţii au intrat în opoziţie, iar UDMR a fost la guvernare alături de PNL şi PDL , au reapărut accentele naţionaliste care au culminat cu condiţionarea intrării la guvernare în 2008, alături de PDL, de excluderea din coaliţie a partidului maghiar, lucru pe care democrat-liberalii l-au făcut imediat, după exprimarea publică a unor regrete de faţadă. Când marea coaliţie PSD-PDL s-a spart în 2009, Emil Boc i-a rechemat la guvernare. Ungurii au luat din nou ţeapă în 2012. Înaintea alegerilor parlamentare, USL încheiase o înţelegere secretă cu UDMR privind cooptarea maghiarilor la guvernare, însă liberalii nu au mai vrut să onoreze înţelegerea după alegeri. După ruperea USL bineînţeles că PSD a apelat tot la UDMR pentru a-şi asigura o majoritate clară în Parlament. Concluzia este că, paradoxal, Uniunea a fost mai des păcălită de aliaţii români.
Aliaţi duri, dar loiali
Altminteri, încă de la prima participare la guvernare, în 1996-2000, alături de CDR, UDMR a fost recunoscută că îşi respectă angajamentele faţă de aliaţi chiar dacă acestea sunt asumate doar pentru o perioadă predeterminată de timp, într-o vreme în care PNŢCD se certa, pe rând, cu PD şi cu PNL, asta când ţărăniştii nu se certau între ei. În schimb, partidele româneşti au fost întotdeauna reţinute să facă publice detalii legate de termenii alianţelor cu UDMR, fapt care le-a permis uneori să nege public ce semnaseră pe ascuns. Însă nici maghiarii nu au rămas datori, nesfiindu-se să strângă cu uşa aliaţii, până în pragul şantajului, pentru a obţine adoptarea unor măsuri pe care şi le doreau. Mai puţin autonomia.
Membri UDMR au făcut parte din opt guverne conduse de către Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugur Isărescu, Călin Popescu-Tăriceanu (două), Emil Boc (două) şi Victor Ponta şi au oferit susţinere în Parlament guvernului Năstase, ultimului cabinet Ponta şi celor conduse de Grindeanu şi Tudose.
Citește pe Antena3.ro
Şocul lui Szilagyi
Preşedintele Partidului Popular al Maghiarilor din Transilvania, Szilagyi Zsolt s-a declarat şocat de reacţia celorlalte partide. "Vă spun sincer că m-a şocat faptul că partidele reprezentate în Parlamentul României au avut o reacţie destul de dură şi negativă, regretabilă, spun eu, fiindcă, într-o democraţie, nu poţi să negi rolul dialogului. Fac apel la partidele parlamentare româneşti să îşi reconsidere poziţia şi să înceapă un dialog despre doleanţele noastre”, a declarat, ieri, liderul PPMT.
O nouă tradiţie în PNL
Până la preşedinţia lui Crin Antonescu, PNL a întreţinut constant relaţii amicale cu UDMR. Iritat de susţinerea arătată de Uniune guvernării PDL, liderul liberal a schimbat radical discursul ceea ce l-a determinat pe Kelemen Hunor să spună, în 2011, că Antonescu este „un Vadim mai tânăr”. Tot Antonescu a ignorat prevederile acordului pentru o guvernare USL-UDMR, chiar dacă Kelemen a fluturat prin faţa camerelor hârtia cu respectivul acord. Linia a fost menţinută şi de noul preşedinte al PNL, Ludovic Orban, lucru cu atât mai surprinzător cu cât Orban este pe jumătate ungur, pe linie paternă. Însă Orban pare să menajeze electoratul naţionalist din Ardeal, unde PNL stă ceva mai bine.
