Orban, rebelul PNL transformat în acuzator

Excluderea din partid a senatorului Daniel Zamfir şi înlăturarea lui Dan Alexe de la conducerea organizaţiei liberale de la sectorul 3 reprezintă primele măsuri „de mână forte” ale preşedintelui PNL, Ludovic Orban care, până acum, şi-a construit cariera politică scoţând peri albi celor care s-au succedat de-a lungul vremii la conducerea partidului.

Până să ajungă să se plângă că Daniel Zamfir a încălcat toate articolele Statutului PNL, Ludovic Orban a avut o reputaţie de Gică Contra al partidului care şi-a exasperat cu consecvenţă şefii opunându-se public şi fără menajamente la decizii majore din istoria modernă a liberalilor. „Eu am fost împotriva alianţei cu PD în 2003 (...) pentru că am zis că PD e un partid hibrid, că nu trăieşte decât prin lider, nu are absolut nicio legătură”, mărturisea chiar Orban, într-un interviu din 2011. Tot Orban a avut o contribuţie majoră la expulzarea din partid a celor suspectaţi de simpatii excesive faţă de Traian Băsescu: Theodor Stolojan, Valeriu Stoica, foşti preşedinţi ai PNL, şi Raluca Turcan, care avea să devină lider al partidului. După pierderea alegerilor din 2008, Orban a fost printre cei care au pus la cale înlăturarea lui Tăriceanu de la şefia partidului (cel care îl lăsase fără funcţia de preşedinte al PNL Bucureşti) şi instalarea lui Crin Antonescu, în martie 2009. Devenit numărul 2 în partid, relaţiile sale cu Antonescu s-au deteriorat rapid, iar în 2010 Orban îşi reluase deja postura de „dizident”. Orban l-a acuzat deschis pe Antonescu de tendinţe autoritariste din cauza introducerii sistemului de alegere pe listă a conducerii partidului în locul candidaturilor uninominale. În februarie 2011, a fost singurul care a votat împotriva constituirii USL. „Sincer, nu cred că această alianţă va avea o viaţă foarte lungă, între 2012 si 2014”, profeţea, corect, Ludovic Orban. El s-a aflat şi printre cei liberali care s-au opus, fără succes, alianţei dintre PNL şi PC, numită Alianţa de Centru-Dreapta. Consecvenţa cu care a înotat împotriva curentului i-a atras şi ironii din partea colegilor. „Nu a existat congres în care să nu candideze împotriva conducerii”, spunea Dan Radu Ruşanu, adăugând că Orban a candidat, de-a lungul vremii, împotriva lui Viorel Cataramă, Theodor Stolojan, Valeriu Stoica, Călin Popescu-Tăriceanu şi a lui Crin Antonescu. „Îl ştiu foarte bine, e o pată de culoare pentru PNL”, adăuga Ruşanu. În decembrie 2014, când Klaus Iohannis a plecat de la conducerea partidului pentru a prelua mandatul de preşedinte, Ludovic Orban s-a făcut că nu înţelege că alegerea Alinei Gorghiu era o formalitate, ea fiind agreată de către Iohannis şi a candidat împotriva ei. Bineînţeles, fără succes.

În mai 2012, Orban l-a scos din sărite pe Crin Antonescu după ce a afirmat, la o întâlnire electorală în Ialomiţa, că nu poate face campanie pentru canddidatul USL la şefia CJ Ialomiţa deoarece este membru PSD. În pofida nervozităţii manifestate în mai multe rânduri de Antonescu, Ludovic Orban a scăpat de fiecare dată de excluderea din partid.