Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Într-o analiză apărută sub semnătura lui Vladimir Tismăneanu şi a lui Paul Dragoş Aligică, în aprilie 2007 în cotidianul The Wall Street Journal, se arăta că, la scurt timp după împlinirea a 100 de zile de la aderarea României la Uniunea Europeană, Parlamentul ţării a votat în favoarea suspendării preşedintelui Traian Băsescu.
“Parlamentarii au pretins că acesta a încălcat Constituţia ţării, deşi Curtea Constituţională a României a respins cererea lor. Această criză politică riscă să devină o serioasă problemă pentru Uniunea Europeană proaspăt extinsă, dar şi pentru Statele Unite. Esenţa acuzaţiilor care i se aduc lui Băsescu este aceea că nu a reuşit să rămână neutru în relaţia sa cu partidele politice şi Guvernul. România poate fi descrisă drept o republică semi-prezidenţială, în care autoritatea nu este foarte clar delimitată între preşedinte şi premier. În loc să fie un mediator, aşa cum Parlamentul susţine că ar fi trebuit să fie, Băsescu l-a criticat pe prim-ministru, acuzându-l, de exemplu, că este sub influenţa oligarhilor. Preşedintele a mai atacat Parlamentul pentru că a adoptat legi care ajută doar anumite grupuri de interese. Acestea, împreună cu alte încălcări ale Constituţiei, susţin parlamentarii, reprezintă «acte grave»“, scriu Tismăneanu şi Aligică în articolul din WSJ.
Autorii subliniază însă că noţiunea de “acte grave” nu este definită de Constituţia României, aşa cum a subliniat şi Curtea Constituţională. “Continuând să insiste cu alte acuzaţii, Parlamentul împinge limitele constituţionalităţii spre zone neexplorate”, scriau autorii. Adăugând un neadevăr: “Băsescu, care este acum cel mai popular lider politic al României, şi-a anunţat imediat demisia, provocând demonstraţii spontane în sprijinul său în majoritatea oraşelor importante ale ţării”.
Suspendarea, o răzbunare pentru lupta anticorupţie
Autorii considerau că “frivola procedură de suspendare a preşedintelui este o răzbunare pentru lupta neîncetată a lui Băsescu împotriva corupţiei şi susţinerea sa pentru transparenţă în gestionarea arhivelor fostei Securităţi din anii întunecaţi ai totalitarismului. Când preşedintele a declarat anul trecut fostul regim comunist drept «ilegitim şi criminal», şi-a făcut mulţi duşmani printre foştii nomenclaturişti”, notau autorii articolului.
“Deci cine se află în spatele alianţei anti-Băsescu? Este partidul xenofob România Mare, condus de Corneliu Vadim Tudor, unul dintre lingăii lui Ceauşescu. Sunt social-democraţii foşti comunişti, conduşi de eternul lor mentor, fostul ideolog comunist Ion Iliescu, şi pupila sa, Mircea Geoană. Ilustrul grup a făcut echipă cu Partidul Conservator, al cărui lider, Dan Voiculescu, este un mogul media şi a fost identificat drept informator al Securităţii de către Consiliul Naţional de Studiu al Arhivelor Securităţii (CNSAS), care periază arhivele temului regim comunist (Voiculescu neagă că ar fi fost un informator). Ultimul, dar nu cel din urmă, este Partidul Naţional Liberal, al cărui lider actual, premierul Călin Popescu Tăriceanu, este un prieten şi partener de afaceri al lui Dinu Patriciu, cel mai cunoscut oligarh al României, şi ţinta principală a campaniei prezidenţiale anticorupţie”, scriu autorii.
“Toate aceste partide împărtăşesc dorinţa de a păstra status quo-ul bazat pe alianţa dintre vechile structuri ale defunctului regim comunist şi noii îmbogăţiţi. Împreună, Tăriceanu şi Patriciu au eliminat din Partidul Liberal reformiştii şi l-au transformat într-un centru de comandă al acestei coaliţii care apără oligarhia românească în războiul ei contra lui Băsescu şi aliaţii săi”, scriu autorii.
În sprijinul lui Băsescu este Partidul Democrat, pe care l-a condus înainte să fie ales preşedinte; liberal-democraţii, un partid creat de reformiştii Valeriu Stoica şi Theodor Stolojan, ambii foşti preşedinţi ai Partidului Naţional Liberal, după ce au fost îndepărtaţi împreună cu oamenii lor de Popescu Tăriceanu; şi, cel mai important, o parte covârşitoare din societatea civilă din România”, se mai arăta în articolul menţionat.
Puciul parlamentar şi coaliţia de ultranaţionalişti, comunişti nepocăiţi şi oligarhi prădători
“Dacă România are noroc, autorii acestui puci parlamentar şi-au făcut calcule greşite, iar strategiile se vor întoarce împotriva lor. Dar pericolul este ca această coaliţie de ultranaţionalişti, comunişti nepocăiţi şi oligarhi prădători să facă jocurile. Băsescu le-a promis românilor că se va confrunta cu capii oligarhiei, chiar dacă toată lumea se aştepta să bage mizeria sub preş, adică la un consens tacit. Când a insistat pe crearea unei agenţii anticorupţie, a reformei electorale şi o rupere definitivă şi transparentă de trecutul comunist, acest lucru l-a pus în antiteză cu cei care resping pluralismul şi domnia legii şi care au creat un sistem de guvernare neoficial în paralel. Pentru UE este cu atât mai tulburător cu cât aceste evenimente neplăcute se petrec nu într-o ţară din îndepărtatul fost spaţiu sovietic, ci în interiorul propriilor graniţe. Neplăcutele probleme politice de la Bucureşti sugerează că UE s-ar putea să fi căptuşit cu mult mai mult de pe urma aderării României decât a negociat. Rezultatul este o criză care trece de graniţele României şi creează provocări serioase pentru principalii parteneri internaţionali ai Bucureştiului”, scriu autorii textului publicat de WSJ.
“Oficialii UE se confruntă cu un test neaşteptat tocmai când şi-au pierdut instrumentul de presiune pre-aderare, negocierile. Acum, supravieţuirea şi puterea unuia dintre cele mai corupte reţele oligarhice din Estul Europei este la vedere. UE susţine că a monitorizat îndeaproape progresele politice ale ţării în vederea aderării la UE, chestiune destul de neclară acum. Ce e mai rău, este că această reţea este acum membru cu drepturi depline al UE, posibil cu propriii reprezentanţi în organismele europene”, mai notează autorii.
Criza politică românească, o provocare pentru americani
Ei avertizează, totodată, că şi Administraţia americană ar putea considera criza politică românească drept o provocare. “Criza politică românească reprezintă o provocare şi pentru Administraţia SUA. Pe de o parte este Băsescu, un aliat ferm în războiul contra terorii, un avocat al parteneriatului strategic cu Washingtonul şi un om care care crede în ideea de politică energetică europeană independentă de interesele ruseşti. De cealaltă parte sunt Tăriceanu şi aliaţii săi, care susţin deschis retragerea trupelor României din Irak şi o poziţie mai flexibilă faţă de interesele ruseşti.
O să rămână UE şi SUA ferme pe poziţie şi să-l susţină pe Băsescu şi pe reformatori? Sau vor cădea în capcana maşinăriei PR-iste a oligarhilor, care îl văd pe Băsescu un Lukaşenko (preşedintele autoritar al Belarusului)?
Reacţia Washingtonului şi a capitalelor europene va ajuta să se decidă dacă democraţia îşi va recâştiga terenul sau dacă România se va transforma într-un aliat nesigur”, conchid autorii.
