Campanie Jurnalul Naţional: COD ROȘU - Epidemie de sărăcie

În România nu este niciun război și, slavă Domnului, nicio calamitate nu ne-a lovit țara fatal. Nu sunt nici molime misterioase, nici vreo invazie a lăcustelor nu ne-a pustiit pământurile. Cu toate acestea, de 26 de ani ne zbatem în anii biblici ai vacilor slabe. Suntem săraci, iremediabil săraci, și, an de an, mii de oameni alunecă sub pragul subzistenței, formând o nouă Românie: disperată, lipsită de speranță, dependentă, controlabilă.

România nu înseamnă politici și politicieni, nu înseamnă hârtii și strategii. România e suma oamenilor care trăiesc aici și, atunci când majoritatea acestor oameni trăiesc din ce în ce mai prost (1 din 5 români supraviețuiește, nu trăiește, și aproape jumătate se află în risc de sărăcie, conform studiilor interne și internaționale), în ciuda indicatorilor economici și a banilor alocați combaterii sărăciei, înseamnă că ceva e fundamental greșit. Și singurele explicații pentru sărăcia noastră profundă rămân corupția și incompetența.

De astăzi, Jurnalul Național demarează o campanie în care vom arăta că sărăcia e rareori o alegere, vom cunoaște oamenii care timp de două decenii și jumătate au asistat impasibili la explozia acestui fenomen, deși era în fișa postului lor să ia măsuri, vom cunoaște fețele sărăciei la oraș, în ghetouri, la țară. Vom admira perseverența celor care salvează destine individuale, în lipsa unei strategii coerente și realiste la nivel național. Vom primi dușul rece al unui expert internațional care știe cine e de vină pentru această epidemie de sărăcie. Și vom afla cât ne costă, în bani și în viitor, să ne creștem copiii în cea mai sărmană țară din Europa.

Țara în care cel sătul nu-l crede pe cel flămând

Un american a dat cea mai bună definiție a sărăciei, spunând că un om este sărac atunci “când în lupta pentru supraviețuire este expus la lipsuri și umilințe de neînchipuit, ce depășesc fantezia lumii privilegiate”. La noi, asta se vede cel mai bine în măsurile pe care clasa politică le ia, în disprețul și indiferența cu care este tratată această problemă.

Doar în ultimul Guvern au fost o serie de declarații care arată că vorbim de două Românii: o Românie reală, a lipsurilor și a mizeriei, și alta, ruptă de realitate, trăind într-un glob de sticlă și pentru care anumite aspecte ale existenței sunt de neconceput.

Întâi, au fost declarațiile consilierului de la Ministerul de Finanțe, Gabriel Biriș, care a propus ca românii fără venit să plătească asigurare de sănătate. Pe hârtie și din birourile aerisite de la minister poate că așa se văd lucrurile, dar realitatea stă cu totul altfel. Cităm: “Cum poți să zici: «Am trăit fără niciun venit timp de șase luni?» Ce-ai făcut? Ai vânat, ai săpat după rădăcini? Cum ai putut să trăiești șase luni fără să câștigi nimic? Nu cumva vorbim nu de faptul că nu ai câștigat, ci de faptul că nu ai declarat?” Și atunci, pentru persoanele care timp de șase luni nu au avut niciun venit, s-a introdus obligativitatea să plătească 5,5% din salariul minim brut pe economie, adică 57 de lei pe lună, pentru asigurarea de sănătate.

Ce nu vor să vadă cei care ne conduc

Sigur că din lumea domnului Biriș pare greu de crezut că există oameni ca Viorica Botez, o femeie de 32 de ani dintr-un sat din Vaslui, mamă a cinci copii, care a muncit toată viața la negru. Fără școală, fără sprijin, a trebuit să accepte orice muncă, de la culesul merelor în livezi, la cosit și prășit, pentru 30 de lei pe zi – pâine pentru copiii ei. Și, culmea aroganței, femeia nici n-a cerut bon fiscal la sfârșitul zilei și nici n-a îndrăznit să spună ceva când patronul i-a propus să o angajeze pe o perioadă scurtă, fără forme legale. Domnul Biriș nu știe că există și mame ca Petronela, dintr-un sat din Vâlcea, care ar munci de s-ar speti dacă ar avea cu cine să-și lase cei doi copii care merg la grădiniță. Și care chiar a muncit pe șantier și în fabrici insalubre, în condiții precare pentru sănătate, până i s-a născut al treilea din cei șase copii. Și, da, sunt unele zile în care copiii ei nu sapă după rădăcini, dar se hrănesc cu ce poame găsesc în sat sau cu ciuperci din pădure. Petronela are școală, are liceul făcut, dar, când ai atins un anumit grad de sărăcie, asta nu mai contează.

Declaraţiile de... doi lei

A fost apoi declarația doamnei ministru de Finanțe, care ne-a îndemnat să urmăm exemplul statelor BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud), unde “locuitorii sunt săraci și mulți și toți știu să facă câte ceva pe doi lei, fac ceva ce românul nu mai face de ceva vreme”. Iar deja fostul ministru al Muncii spune lucrurilor pe nume: “În zonele defavorizate din România, există o apetență scăzută pentru muncă”. E posibil ca din fotoliile confortabile de la Palatul Victoria să se vadă doar exemplele negative din țară, dar ăsta nu este un motiv pentru a ignora majoritatea populației care ar munci, dar nu are unde. Iată un breaking news: în foste orașe industriale, în orășele uitate și prăfuite din România, în Anina, Mizil, Beiuș, Pașcani -  românii chiar vor să muncească.

Poate pe noi politicienii nu ne cred pe cuvânt, dar există studii și specialiști străini care au arătat acest lucru. Philip Alston, fost raportor pe probleme de sărăcie extremă la ONU, a pus punctul pe „i” în ceea ce privește sărăcia extremă în România. „Sigur că există câteva cazuri care ar prefera să trăiască pe ajutoare sociale, pe spinarea altora, dar dacă românul din clasa de mijloc s-ar duce să trăiască o zi în viața săracilor din țară, ar vedea că nu există absolut nicio alegere, că au o viață extrem de grea. Acești oameni nu stau toată ziua pe canapea, se uită la televizor și apoi iau o masă copioasă. Nu. Ei chiar trăiesc în condiții în care nu-și doresc să trăiască și niciunul dintre noi nu și-ar dori să o facă. Dar nu pot rupe cercul vicios al sărăciei. Este foarte greu să rupi acest cerc vicios și asta ar fi treaba Guvernului. Guvernul ar trebui să fie mai mult decât capabil să se asigure că banii și resursele nu sunt irosite pe o minoritate infimă care stă degeaba și vrea să trăiască parazitar, pe spatele statului. Statul îi poate identifica ușor. Dar majoritatea săracilor nu vor să trăiască așa, însă le e imposibil să scape de sărăcie fără ajutorul Guvernului”, a declarat specialistul ONU.

Când simţul realităţii dispare cu totul

Bomboana pe coliva acestor măsuri, dacă cinic o putem numi așa, a fost ideea fostului ministru al Sănătății, Eugen Nicolăescu, și a președintelui PNL, Alina Gorghiu, de a pune bolnavii care nu și-au făcut controale preventive să plătească tratamentul. De exemplu, un bolnav de cancer care nu a mers la doctor anterior, să suporte o cotă-parte din cheltuielile cu chimioterapia și radioterapia. Ideea a fost lăsată baltă după ce asociațiile de pacienți și orice om cu bun-simț din țara asta s-a revoltat, însă exemplul e emblematic pentru un anumit mod de gândire care pedepsește, intenționat sau nu, tot pe cel mai nevoiaș dintre noi.

Tot pofesorul Philip Alston, fost raportor ONU, spunea că la noi există două Românii: una vibrantă, efervescentă economic, aproape de standardele lumii civilizate, și alta care a rămas în urmă cu un secol, o Românie uitată, ignorată și ascunsă sub preș. E acea țară în care ONG-urile derulează programe ca în unele regiuni din Africa, programe care să asigure hrana de zi cu zi a oamenilor, oferindu-le capre și stupi de albine, țara în care educația e un lux și un privilegiu și singura pârghie care te poate scoate din noroi, la propriu. Țara în care 250.000 de copii se duc la culcare flămânzi. Și, în final, o să lăsăm câteva voci ale oamenilor acestei țări să le spună celor de sus cum se trăiește și se supraviețuiește acolo, jos. “Au fost multe zile în care, pur și simplu, nu am avut ce să le dau să mănânce. Copiii cei mari înțeleg, dar cei mici se trezesc la ora 6 dimineața și țipă tot timpul că le e foame”, spune Viorica din Pușcași, județul Vaslui.

“Întâi le dau lor să mănânce, că nu pot să-i culc cu burta goală. Eu am zile la rând când nu mănânc. Uneori, ca să uite de foame, ne jucăm, ne facem de lucru, mă cobor la mintea lor, să nu simtă cât de grave sunt lucrurile”, mărturisește Petronela din Stoilești, Vâlcea. Celor doi copii mai mici ai femeii, de cinci și doi ani, nu le mai cresc dinții din față din cauza malnutriției și a lipsei de vitamine din hrana sărăcăcioasă pe care o mănâncă.

“Ce putere am eu? Ce putere avem noi, majoritatea oamenilor de rând care suntem nemulțumiți de ce se întâmplă? Noi ne creștem copiii cu ce dă Dumnezeu, îi vedem bolnavi, fiecare zi e un chin, și cei de la București își votează legi prin care își dau și mai mult, și mai mult...”, adaugă femeia.

Cifrele seci ale unei realități crunte

Aproape jumătate din populația României se află în risc de sărăcie.

1 din 8 copii din mediul rural merge la culcare flămând.

La țară, sărăcia este de trei ori mai mare ca la oraș.

România are aproximativ 300.000 de analfabeți.

20% din tinerii din mediul rural termină doar 8 clase.

O treime din populație nu-și poate permite să cumpere articole considerate necesare pentru a duce un trai decent.

“Întâi le dau lor să mănânce, că nu pot să-i culc cu burta goală. Eu am zile la rând când nu mănânc. Uneori, ca să uite de foame, ne jucăm, ne facem de lucru, mă cobor la mintea lor. Să nu simtă cât de grave sunt lucrurile” Petronela 

„Guvernul ar trebui să fie mai mult decât capabil să se asigure că banii și resursele nu sunt irosite pe o minoritate infimă care stă degeaba și vrea să trăiască parazitar, pe spatele statului. Statul îi poate identifica ușor. Dar majoritatea săracilor nu vor să trăiască așa, însă le e imposibil să scape de sărăcie fără ajutorul Guvernului”, Philip Alston

250.000 de copii se duc în fiecare seară la culcare flămânzi. O spun statisticile oficiale. Neoficial, numărul este mult mai mare.