x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Rodica Mandache a regizat... o iubire persană

1
Autor: Carmen Anghel 10 Mar 2014 - 22:59
Rodica Mandache a regizat... o iubire persană Galateca
Vezi galeria foto


O invitaţie la teatru. Puţin... mai degrabă misterioasă decât ciudată.  În sensul în care nu îmi dădeam seama cum o să arate un spectacol de teatru în spaţiul de la Galateca. Ştiam cum arată galeria. Nu ştiam cum  este gândit spectacolul. Nu fusesem la repetiţii. Doamna Rodica Mandache m-a surprins cu această idee, cu acest scenariu, cu această regie. Nu m-a surprins cu distribuţia. Pentru că aceşti actori sunt tineri. Iar doamna Rodica Mandache, profesorul, ştiu că iubeşte şi respectă această meserie-vocaţie şi nu ar fi venit cu oricine, oricum...
“Vă invităm să fiţi alături de noi la o seară de “Iubire persană”, este mesajul organizatorilor. Veţi simţi, prin cuvântul rostit, atingerea aripilor lui Farahavar, veţi călători, prin muzică, până în îndepărtatul Esfahan, oraşul “cât o jumătate de lume”, unul dintre cele mai frumoase de pe pământ, Shiraz, oraşul poeţilor şi al filozofilor, al regilor şi al războinicilor, al portocalilor şi al trandafirilor, veţi ajunge în Yazd, leagănul zoroastrienilor, fantasmagoricul oraş galben, vegheat de Turnurile Tăcerii şi de poleit de soarele pătimaş al deşertului…”.  Seducător. Misterios. Iubire. Promiţător. 

Dezlegarea misterului
 21 august. Ajung la galerie cu o oră mai devreme. Am şi eu emoţiile mele. Merg în culise. Îi văd pe tinerii actori cum se pregătesc, cum îşi mai aranjează un fir de păr, cum îşi completează machiajul, cum regizorul le aranjează nasturele de la cămaşă. Trebuie să fie perfecţi! Şi regizorul este perfect. În rochia de culoarea smaraldului...
Galeria parcă şi-a lărgit spaţiul.  După cum sunt aranjate scaunele totul se va petrece în centru. Acest spectacol este focul de artificii al unei frumoase poveşti începute în iunie, la Galateca -”Măiastra. Povestea nespusă a iei româneşti”. În sala principală a galeriei se spune această poveste. Sunt ii şi cămăşi româneşti, vechi, originale, frumoase, aranjate pe stative, dar cele care îţi taie respiraţia sunt expuse sus, legate una de alta, şi se învârt într-o horă românească. Fiecare simbol cusut pe ie spune la rândul lui o poveste.
Ce caută o iubire persană printre iile româneşti? Iulia Gorneanu, directorul galeriei, ne face legătura. “Iubire persană”, evenimentul care închide expoziţia “Măiastra – povestea nespusă a iei” poate surprinde la prima vedere. Cu un scenariu scris de actriţa Rodica Mandache, dupa o idee de Vincent Paronnaud şi Marjane Satrapi, spectacolul aduce laolaltă trei actori români şi un muzician iranian. Sunt patru tineri care, într-o regie absolut seducătoare marca Rodica Mandache, ne vor revela cât de aproape suntem unii de alţii. Şi acest lucru se întâmplă pentru că avem un cod simbolic comun prezent în cultura străveche a ţărilor noastre, o cultură solară, tributară Mithraismului. Semnele cusute pe ia românească se regăsesc pe covorul persan şi împreună spun povestea începutului lumii, calendarul popular al românilor interferează misterios şi definitiv cu cel persan, colindele noastre precreştine au teme mithraice precum “vânătoarea leului” sau motivul “fiului născut din piatră”.” 
Printre atâtea simboluri seara de teatru începe cu o parabolă.
Nişte eruopeni, grăbiţi, agitaţi, s-au dus undeva în orient să caute ceva. Şi-au luat însoţitori să le arate drumul. Şi s-au grăbit, s-au grăbit, au alergat... până într-o zi când însoţitorii, orientali, au refuzat să mai meargă. Europenii, agitaţi, grăbiţi, îi sileau pe orientali să meargă. Dar aceştia le-au spus: “Am mers prea repede şi sufletul ne-a rămas în urmă. Acum stăm până ajunge sufletul la noi.”
Această parabolă a fost pe post de gong. Şi marea actriţă Rodica Mandache (cu sufletul la gură de emoţie) ne-a invitat să ne liniştim, să ne regăsim în seara cu “Iubire persană”. Să ne aşteptăm sufletele...
Nasser Ali este un mare muzician. Cel mai mare cântăreţ la Setar.. al timpului său. Visul lui era să cânte la cel mai bun instrument- Setar Dargahi (un Stradivarius al setarelor). Este însurat cu o femeie pe care nu o iubeşte. Are copii. Are un frate – bucuria părinţilor. El, Nasser Ali, era nefericirea şi dezamăgirea lor. Cel mai mare şi singurul vis al lui Nasser Ali era să cânte la setar. La cel mai bun. Şi, odată, cel ce făcea instrumente, uimit de talentul lui Nasser Ali, i-a vândut setarul minunat. Şi Nasser Ali cânta tot timpul.
Şi unde-i iubirea?
Soţia lui, femeie de casă şi profesor de matematică, îl iubea nespus. El iubea muzica.
Aici e iubirea!
 Într-o zi, geloasă, soţia, căruia el, Nasser Ali,  îi tot repeta că nu o iubeşte, ia setarul şi îl sparge, îl frânge, şi odată cu el şi inima lui Nasser Ali. Cel mai bun cântăreţ la Setar, al timpului său, îşi doreşte moartea. Se gândeşte cum ar putea să-şi ia viaţa, dar teama îl învinge. Atunci se aşază în pat şi aşteaptă să apară Îngerul Morţii. Îngerul morţii, Azarel, e un fel de satir. Râde de Nasser Ali, râde de oameni, le aminteşte că în viaţă tot ce obţin ei, oamenii, sunt durerea şi, la final, moartea. De ce să o chemi când ea vine singură, la vremea ei?  Şi tot nu înţeleg unde este iuubire alui Nasser Ali... În timp ce Îngerul Morţii râde de visul său de … moarte, ne întoarcem în timp, când Nasser Ali o iubea pe preafrumoasa Irane. Aici e iubirea! Aici e şi muzica, şi dragostea lui fără margini pentru Setar şi tânguielile lui... Când cănta la Setar, Nasser Ali se gândea la Irane... O dragoste neîmplinită. Pe care Îngerul Morţii a luat-o înainte să înflorească. Nasser Ali vrea să moară şi moartea nu-l vrea. Trebuie să mai sufere puţin... Într-o zi (după 20 de ani!) Nasser Ali se întâlneşte cu adevărata sa iubire, Irane. Dar iubirea e moartă demult... iar cei ce n-au putut fi iubiţi … mor deodată. Cine ştie ce este dincolo, cine ştie dacă măcar acolo vor putea iubi... 
Povestea e dureroasă. Tragică. Iar regizorul  şi actorii şi scenograful au redat şi partea molatecă şi languroasă, şi nehotărărea şi nefericirea omului, şi neputinţa lui în faţa vieţii, dar mai ales a morţii. Azarel-Îngerul morţii îţi este uneori, pentru căteva clipe, simpatic. Nu ştii de ce. Apoi de trec fiorii. Râde de tine, îţi întinde o mână prietenoasă, apoi te lasă şi te smulge când te aştepţi mai puţin. Mi-a plăcut fata care l-a interpretat. Mi-a plăcut cum a cântat Amir Heidarkhodaee. Mi-au plăcut toţi, pentru că, deşi foarte tineri, au ştiut să ne trimită acasă, nu liniştiţi, ci ne-au făcut să adormim filosofând, având încă în  urechi sunetele Setarului.
Este o poveste tristă. Dar dacă ar fi să reduc la câteva cuvinte ce simt acum aş spune aşa: un spectacol ca o bijuterie elegantă. Iar sufletele noastre, ale celor care am fost la această premieră, cred că sunt liniştite. Căci au avut o seară de frumuseţe, de pace, de linişte. O seară de iubire persană... 

Serviciul de email marketing furnizat de