Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cât e credinţă, cât e legendă, cât e adevăr? Izvoarele de leac se întâlnesc în tradiţiile românilor de aproape două milenii. De pe când Sfântul Andrei, creştinătorul strămoşilor noştri, a păşit întâia dată pe aceste meleaguri.
Nu întâmplător, poate, unele dintre aceste «izvoare de leac» sunt chiar în apropierea acelor locuri despre care se ştie că au fost călcate de Sfântul Andrei. Mai mult, chiar, tradiţia spune că ele au apărut atunci când acesta a bătut cu toiagul său de călător însetat în pământul crăpat de arşiţă.
Un astfel de izvor tămăduitor se află la Peştera Sfântului Andrei (comuna Ioan Corvin), nu departe de locul ce i-a fost întâiul sălaş şi întâiul altar pe meleagurile dobrogene. Un altul, legat tot de Sfântul Andrei, este izvorul tămăduitor de la Mănăstirea Dervent (Ostrov, pe malul Dunării), unde în fiecare primăvară, în Vinerea de după Paşti, are loc un adevărat pelerinaj, pe un un drum ce porneşte din faţa bisericii (în care altă minune e adăpostită: crucea de piatră de leac, care creşte din ea însăşi) mănăstirii şi urcă şerpuind, pe dealurile Dobrogei, spre răsărit, în locul unde a zbucnit izvorul vindecător. După legendă, asemeni lui Moise, Sfântul Andrei a izbit cu toiagul în piatră şi apa a ţâşnit pentru cei însetaţi, aşa cum cum cuvintele Evangheliei lui Hristos au potolit setea de credinţă a oamenilor de pe Istru. La Nămăeşti, de asemenea, un izvor tămăduitor ar fi zbucnit la voinţa Sfântului Andrei.
Izvoare de leac şi lacuri sfinte
Despre izvoarele acestea – ca şi despre altele, răspândite în tot curpinsul ţării – se zice că aduc vindecare sau măcar alinare unor boli ale trupului şi ale sufletului. Unele dintre ele sunt «vii» tot timpul anului. Altele apar doar în zile anumite – cum ar fi chiar de sărbătoarea Izvorului Tămăduirii. Un astfel de izvor este cel de la Biserica Grecească din Brăila.
Dar ce alte locuri sunt bătute de pelerinii care caută vindecare în credinţă?
În apropiere de bisericile rupestre de la Şinca Veche (judeţul Braşov) se găseşte un asemenea izvor, sub care se zice că s-ar afla moaşte ale Sfântului Ioan Botezătorul. La Prislop, în Ţara Haţegului, un alt izvor primeşte pelerinii, care vin de asemenea şi pentru mormântul părintelui Arsenie Boca (a cărui canonizare e aşteptată de credincioşi). Unele izvoare au fost înglobate în construcţia unei biserici, cum este cazul celui de la Mănăstirea Râmeţ (judeţul Alba), care susură în paraclis. Şi tot în biserică e şi izvorul de la Schitul Călugăra, comuna Ciclova Montană, lângă Oraviţa ori cel de la Schitul Vasiova (Bocşa, judeţul Caraş Severin) ori cel de la Mănăstirea Cetăţuia (Argeş), care curge-n altar între sărbătoarea Izvorului Tămăduirii şi cea a Adormirii Maicii Domnului.
O importanţă aparte, poate, în rândul apelor creditate a avea puteri tămăduitoare o au «lacurile sfinte». Unul dintre acestea este Lacul Văliug, de pe Muntele Semenic (judeţul Caraş Severin).
Dacă despre unele dintre aceste izvoare tămăduitoare nu avem altă explicaţie decât cea care rezidă din aspectul religios, pentru altele am putea găsi şi alte resurse ale puterii lor miraculoase. La Mănăstirea Izvorul Miron, din satul Româneşti, judeţul Timiş, izvorul de leac este unul cu ape termale. În vreme ce cel de la Schitul Jgheaburi, satul Piscu Mare, din judeţul Vâlcea, este un izvor cu ape sulfuroase. La Techirghiol, izvorul de leac poate fi asociat cu puterea lacului cu nămol din apropiere. Există ape tămăduitoare şi-n apropierea Bucureştiului – ba chiar şi-n Capitală. Unul se află la Mănăstirea Cernica. Altul, la Biserica Sfântul Gheorghe «Mărţişor», vizavi de fosta Mănăstire Văcăreşti.
Legendele apelor vindecătoare
Uneori vorbim de fântâni cu puteri vindecătoare – cum sunt cele din satele Prodăneşti şi Glambocu, judeţul Argeş sau cea din satul Parepa-Ruşani, judeţul Prahova – şi, alteori, despre un întreg teritoriu străbătut de ape cu puteri miraculoase, cum este complexul celor 7 izvoare tămăduitoare din apropierea Bisericii Sfântului Nectarie Taumaturgul şi a Sfântului Calinic de la Cernica – biserică zisă şi «a izvoarelor de leac», din satul Vâlcele-Crâmpoţani, judeţul Argeş. Aici, pe o rază de un kilometru, funcţionează «regula tăcerii»: nimeni şi sub nici un motiv nu are voie să vorbească, se spune că şi păsările tac, venind aici să ia în cioc apă sfinţită şi s-o ducă suratelor lor rănite de ulii sau de vânători. Se mai zice că aici şi-ar fi găsit alinare Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Mihnea Turcitul, iar vestea despre puterile apei s-ar fi dus când o pustnică oarbă ce vieţuia în pădurile Cotmenei şi-ar fi recăpătat vederea. Când a otrăvit apele, înainte de bătălia de la Rovine, Mircea cel Bătrân s-a retras aici cu oştenii săi, care-au băut din apa izvoarelor şi n-au mai putut fi atinşi de sabie ori săgeată.
Sunt multe legendele izvoarelor de leac. Una dintre ele este cea a izvorului de la Mănăstirea Brâncoveni (Olt). Se zice că Matei Basarab, unul dintre ctitorii locului, suferea de o cumplită boală de piele. Într-o zi, plimbându-se pe pajiştea de la Brâncoveni, a ajuns la acest izvor şi s-a spălat pe mâini şi pe faţă. Dintr-odată, bubele i s-au uscat şi au căzut. S-a spălat pe tot corpul şi s-a vindecat complet. De-a lungul timpului, mulţi s-au vindecat cu apa de acolo.
Citește pe Antena3.ro
