Colindând castele şi cetăţi

Sau cum puteţi fi castelan pentru o zi. O lecţie de istorie ţinută nu într-o sală de clasă, ci străbătând la pas cărări abrupte care duc spre citadele situate nu de puţine ori în locuri inexpugnabile. Ziduri reci în spatele cărora s-au ţesut poveşti şi legende. Nu trebuie decât să le lăsaţi să iasă la iveală.

În România, castelele şi cetăţile nu sunt chiar atât de greu de găsit. Pe de o parte, se află cele care au plătit bir timpului - ziduri frânte, al căror contur îl poţi ghici cu mare greutate -, dar mai sunt şi cele semeţe, foarte bine conservate, care-ţi permit să te plimbi printre coloane şi arcade, să explorezi săli impresionante şi turnuri. Cetăţile Sucevei, Neamţului, Râşnovului, Castelele Bran, Peleş... Unele cetăţi au fost rupte de pământul în care s-au născut, cum ar fi cea de la Ada Kaleh, altele îşi păstrează în continuare o magică aură care te înfioară indiferent de cât de bine ajungi să le cunoşti. Castelul Iuliei Hasdeu de la Câmpina este un astfel de exemplu. Am ales doar trei castele şi cetăţi, construcţii care au, fiecare în parte, ceva specific, de negăsit în altă parte.

CASTELUL CORVINILOR SAU HUNIAZILOR
Dintre toate castelele din România, acesta are pe de-a-ntregul aspectul unei fortificaţii medievale, cu pod din lemn susţinut de patru piloni de piatră (podul este aşezat peste o apă, astfel încât castelul să fie protejat mai uşor, iar de la distanţă podul are aspectul unui trup de dragon), turnuri, creneluri şi săli impunătoare. Pentru copii, el este întruchiparea fidelă a castelelor din poveşti, în care Făt-Frumos trebuie să-şi elibereze prinţesa din turnul înalt apărat de un zmeu cu multe capete.

A fost mai întâi fortificaţie, cetate de apărare de secol al XIV-lea, având dimensiuni reduse. Ioan de Hunedoara, la începutul secolului al XV-lea, transformă această cetate în castel, obţinându-se aspectul apropiat celui din zilele noastre. Din această perioadă datează Sala Cavalerilor (sau sala de mese, unde se serveau cinele pantagruelice specifice Evului Mediu) sau Sala Dietei (o sală creată special pentru evenimente de seamă, întâlniri). De asemenea, inedit este turnul "Nu te teme", având nu mai puţin de cinci niveluri de apărare şi multiple găuri de tragere, un loc extrem de sigur pentru apărătorii castelului. De-a lungul timpului, Castelul Corvinilor a avut mai mulţi proprietari, precum Matia Corvin, Beatrix de Frangepan (soţia lui Iancu de Hunedoara), George de Brandenburg, Gabriel Bethlen sau familia Apaffy (aceştia au fost ultimii proprietari înainte de trecerea castelului în proprietatea statului austriac şi apoi român).

Odată ajunşi în castel, trebuie să vizitaţi Camera Domniţelor, locul unde doamnele îşi petreceau ziua, cameră mobilată, ca mai toate camerele din castel, cu mobilier datând din secolul al XIX lea. Camera de Aur (astăzi un muzeu cu obiecte care au aparţinut de-a lungul timpului acestui castel), Sala Cavalerilor (apreciată de vizitatori datorită obiectelor militare păstrate aici, putând fi observate armuri, armament de origine turcească sau românească). Multe dintre spaţiile castelului mai păstrează încă urmele frescelor care le-au împodobit de secole, precum şi o parte din decoraţiuni. Interesantă este legenda fântânii din curtea interioară a castelului, despre care se spune că a fost săpată de trei prizonieri turci timp de mai bine de 15 ani. Pentru că la sfârşitul trudei lor nu au fost eliberaţi aşa cum li se promiseseră, eu au scrijelit pe cheile fântânii următoarea inscripţie: "Apă ai, inimă nu".

Vizitarea castelului este permisă de-a lungul întregii săptămâni, plătindu-se un tarif de 8 lei (la care se pot adăuga alţi 10 lei dacă vreţi să faceţi fotografii şi 30 lei pentru ghid). Castelul se află situat în oraşul Hunedoara (la aproximativ 400 de kilometri distanţă de Bucureşti), iar ca punct de reper puteţi lua Primăria, situată pe Bulevardul Libertăţii.

CETATEA FĂGĂRAŞULUI
Este inedită datorită şanţului cu apă, care înconjura cetatea şi care în secolul al XVII-lea a fost lărgit (căpătând aproape aspectul unui lac) şi conectat la râul Olt printr-un canal secret. De asemenea, un pod mobil asigura accesul în cetate. Este o cetate impunătoare, robustă, care a avut de-a lungul timpului un important rol strategic.
Construcţia ei a început în anul 1310, iar aproape trei sute de ani mai târziu l-a găzduit pe Mihai Viteazul, înfăptuitorul Unirii. De altfel, Mihai Viteazul va dărui cetatea soţiei sale, Doamna Stanca, aici adăpostindu-se la nevoie familia domnitorului. După bătălia de la Mirăslău, Doamna Stanca va fi ţinută aici prizonieră, pentru ca, după uciderea lui Mihai Viteazul, ea să devină roabă până la sfârşitul vieţii. De-a lungul timpului, cetatea a fost nu doar centru de apărare, ci şi reşedinţă princiară (cu nu mai puţin de 85 de încăperi) sau chiar închisoare pentru ţăranii care nu-şi puteau plăti dările. Zidurile groase de opt metri înconjoară cetatea propriu-zisă, cetatea fiind apărată de patru bastioane-cazemată. Ea se desfăşoară pe trei niveluri, iar turnurile au nume pitoreşti precum Turnul Prizonierilor, Turnul Roşu sau Turnul Negru.

Cei care îi trec astăzi pragul pot vizita Muzeul Ţării Făgăraşului, care adună laolaltă carte veche românească, monede medievale de secol al XIV-lea, ceramică, ţesături, meşteşuguri, artă decorativă şi plastică... Cel mai important obiect expus aici este o mască romană de paradă datând din secolul al II-lea. Vizitarea muzeului se poate face de marţi până duminică, preţul unui bilet fiind de numai 5 lei (la care se mai adaugă 10 lei pentru fotografiere şi alţi 10 lei pentru ghid). Cetatea se află în Piaţa Mihai Viteazul din oraşul Făgăraş (230 kilometri de Bucureşti). Vă puteţi caza la pensiuni de trei sau patru stele (tariful unei camere variază între 70 şi 140 lei pe noapte) sau puteţi fi oaspetele unui hotel (preţul unei camere va urca în acest caz la aproape 150 lei.

CETATEA POENARI
Deşi este o cetate aflată în ruine, legendele care au circulat pe seama ei şi cadrul natural în care se găseşte au făcut să fie vizitată de foarte mulţi turişti. Numeroşi sunt străini, veniţi aici pe urmele lui Dracula. Într-adevăr, în secolul al XV-lea, în timpul domniei lui Vlad Ţepes, cetatea a fost refăcută complet (se pare că fortăreaţa a fost construită la sfârşitul secolului al XIII-lea, având în acea vreme ziduri groase de trei metri şi fiind protejată de patru turnuri). O legendă spune că Vlad Ţepeş, aflând de uneltirile boierilor, într-o zi de Paşte i-a dus cu tot cu familiile lor până în Cheile Argeşului, un loc sălbatic şi periculos. Acolo a poruncit ca ei să ridice o cetate pe cel mai abrupt pinten de munte, pentru a fi văzută şi temută de toţi muritorii. Se mai spune că boierii şi doamnele au muncit ani mulţi pentru a scăpa de mânia domnitorului, împlinindu-i astfel vrerea. Şi tot despre această cetate se spune că ar fi fost descrisă de Jules Verne în romanul "Castelul din Carpaţi" (controversele sunt numeroase, dar asta nu-i opreşte pe turişti să caute şi astăzi izvorul inspiraţiei lui Jules Verne).

Pentru a junge la cetate se urcă 1.480 de trepte, urmând drumul spre înălţimile muntelui (a fost ridicată la altitudinea de 850 de metri). Priveliştea este absolut fabuloasă. Natura sălbatică se-ntinde pretutindeni... Nu trebuie uitat faptul că această cetate este situată la numai 4 kilometri de Barajul Vidraru, fiind astfel un obiectiv important al unei excursii mai ample care poate cuprinde explorarea Transfăgărăşanului, spre exemplu. 163 de kilometri despart Bucureştiul de Curtea de Argeş, pentru ca, odată depăşit acest oraş (vă puteţi opri totuşi câteva ore pentru a-l cunoaşte mai bine), să urmeze alţi 23 de kilometri străbătând şi Cheile Argeşului. Dacă doriţi să poposiţi mai mult în aceste locuri, vă puteţi caza la una dintre pensiunile de lângă lacul Vidraru, tariful unei camere variind între 70 şi 140 lei.