Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
In cartierul in care am locuit, Santa Engracia, situat aproape de gara Apolonia si de Feira da Ladra, am inteles, mai bine ca oriunde, ce inseamna sa te integrezi intr-o comunitate. Da, acolo chiar exista spiritul comunitatii, nu e intamplator nici un gest, oamenii se cunosc intre ei, se ajuta, se sfatuiesc, isi dau buna-dimineata si isi ureaza pofta buna, e o mica-mare familie, in care imi place sa cred ca am intrat si eu, fie numai pentru cateva luni.
Pe straduta Fernao de Magalhaes, stramta si cu multe masini parcate pe ambele parti, se afla un restaurant mic, Paquito. E o afacere pe care o tin la suprafata Alice, Lurdes, Cardoso si Antonio, toti niste oameni minunati, cu care imi era drag sa stau de vorba.
In fiecare zi, acolo se ofera trei feluri de mancare, de obicei unul dintre ele continand peste, diverse deserturi si bauturi de mai multe tipuri. Plus inconfundabila cafea portugheza! Nu au meniu foarte variat, nici nu e nevoie de asa ceva, pentru ca la Paquito exista ceva mai important: senzatia de familiaritate. Te simti in siguranta, cand stai la masutele inghesuite (desi, de cand am plecat, am inteles ca au renovat si au facut cateva schimbari importante...), cand intra clientii obisnuiti si saluta, zambind. Se aud cestile si paharele lovindu-se intre ele, cand se face curat pe mese, un televizor vorbeste singur, undeva, aproape de intrare. La Paquito, mi se mai risipea din singuratate.
Pe aceeasi strada, pe care indraznesc, macar acum, sa o numesc strada mea, am gasit magazinul sotilor Lina si Graciano. Magazin cu de toate. De la fructe (acolo am redescoperit ciresele si piersicile!), legume si lactate, pana la detergenti si alte produse necesare in orice casa. Proprietarii, mereu veseli si amabili, nu faceau diferente, se purtau frumos cu toti clientii, indiferent de nationalitate sau de vechimea pe care o aveau in cartier. Pe colt, aveam si o farmacie, unde, intotdeauna, o doamna blonda, tunsa scurt, era dispusa sa dea sfaturi si sa combine tratamente. Destul de aproape, la firma Flores&Gomes, stiam ca e mereu cineva pana la ora cinci dupa-amiaza. Aveam si de unde sa iau ziarul – asa cum m-a invatat cel mai drag sprijin al meu –, gasisem un butic de presa, unde mai vindeau carioci, pixuri si alte maruntisuri.
Desi as mai avea de scris despre comunitatea de pe strada mea din Lisabona, ma opresc aici, cu dor si drag de toti acesti oameni care mi-au insotit nelinistile. Ma bucur ca ne-am cunoscut, le multumesc si ii rog sa nu ma uite.
