Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Singurul dintre cei dragi, pe care i-am visat, Petre Stoica, de altfel un mare poet. Nu l-am văzut de vreo 10 ani, dar îl stimez pentru particularitatea fanatică a talentului său. Mare şi curajos poet, începător al unui drum nou în lirismul românesc..."
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început, deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gînduri8 ianuarie 1979
(n.r. – continuare)
Singurul dintre cei dragi, pe care i-am visat, Petre Stoica, de altfel un mare poet. Nu l-am văzut de vreo 10 ani, dar îl stimez pentru particularitatea fanatică a talentului său. Mare şi curajos poet, începător al unui drum nou în lirismul românesc. Influenţă mai discretă decît a lui Nichita, dar la fel de importantă. Fără el, cuvintele noii lirici n-ar fi avut o dimensiune: parfumul, mirosul.
M-am trezit hotărît să-mi dau demisia măcar din propriul meu vis.
…M-am dus cu Andrei la un magazin de jucării, să-i cumpăr cîteva maşinuţe de fier, plăcerea lui cea mare. Totul e scump în Austria. Îngrozitor de scump. Nişte blugi – nu aşa de originali cum ar părea dacă i-am duce în România – costă (văd în vitrină, lîngă Agenţia TAROM) 596 de şilingi. Aflu (şi-mi vine să sparg vitrina) că sînt făcuţi la Botoşani şi preluaţi de o firmă mai cu glorie. Halal comerţ! Halal blugi originali!
Maşinuţele lui Andrei mă costă mult, dar nu destul de mult ca să-i refuz bucuria de a se juca de-a închipuirea cu ele. Ciudat, Andrei vrea alte maşinuţe decît acum cîteva zile. Vrea maşini de luptă.
Citește pe Antena3.ro
Aflasem amîndoi că a căzut Pnom Penh-ul. Atmosfera de la TV – cu ştiri pline de un aer mereu catastrofic (şi ceva din sufletul lui) – îl fac pe băiat să nu mai vrea pisicul – “cotoi, cotoi, cotoi” – cum îl alinta, vorbind cu Ioana la telefon, ci maşini grele, de război chiar. Îi cumpăr cîteva. Una e splendidă, e mortală. I-aş fura-o.
şAndrei face un joc de cuvinte pe care-l transcriu, legat, cum zice el, de situaţia mondială: So-Vietnam!ţ
Dar chiar şi celelalte maşini pe care le preferă dovedesc alte înclinaţii ale puiului meu. Venise la Viena cu plăcerea luxului. Nu o mai are. Nu şi-a schimbat – nici pînă azi – costumul cu care a şi călătorit. Un saţiu îl ameninţă şi Andrei va trece, cu siguranţă, în altă vîrstă.
El a luat două autocamioane mici, dar semnificative. Două autocamioane care pot arăta înclinaţia lui viitoare spre muncă, nu spre luxul autoturismelor de viteză şi luciu. Îmi spune că şi americanii, în filme, au tot maşini din astea. Se referă, limpede, la unele filme. Căci altele sînt pline-ochi de autoturisme de pus la inelar. Acum copilul alege partea de realitate care-i convine.
La ora 12:00 îl duc din nou acasă. (Ce curios de repede zic oamenii “acasă” locului unde locuiesc momentan. Reflex de labilitate şi de adaptare!) Va avea de lucru cu maşinuţele lui, va mînca – la invitaţia unor vecini, români – şi eu îmi voi putea, liniştit, împlini partea oficială a misiunii.
Împreună cu V. Dinică, ataşatul nostru cultural la Viena, sîntem aşteptaţi la o masă dată de “Sektion-schef Dr. Hermann Lein, Kbundesministerium für Unterricht und Kunstleiter der Kunstsektion”, adică de Dr. H. Lein, şef de secţie (cu rang de ministru adjunct, în organizarea austriacă) la Ministerul Artei şi Învăţămîntului din Austria.
La masă mai iau parte domnul consilier Hermann Mayer şi admirabilul domn Franz Roka, omul cu care acum cîteva zile, dacă nu eram amîndoi reţinuţi de alte treburi, era să rezolv problemele cele mai acute ale planetei. Dar, vorba lui Caragiale, nu sînt acestea ultimele alegeri…
Căutăm puţin localul, îl căutăm plimbîndu-ne.
V. Dinică e o mare figură. E un oltean care-ţi umple viaţa. Are o inteligenţă de fiară, o înjurătură de fiere şi o credinţă de fier. Îşi face datoria aici, la Viena, ca un sportiv de performanţă. E şi poet, e şi ogar, e şi prieten cu regina Suediei, e şi hamal de expoziţii, e şi filozof al noii ordini, deschide uşi pe care le-au închis necesităţi ce păreau insurmontabile, îşi slujeşte ţara ca un grănicer şi-i iubeşte ca un frate pe partenerii loiali ai intereselor noastre.
– Unde dracu’ e, maestre, nenorocitul ăsta de restaurant, fi-i-ar mama dracu’ să-i fie, stai să întreb să vedem care-i schema, care-i poziţia lui, hai s-o luăm mărunt, îi ştiu eu pe ăştia, am fost la “Kupferdachl”, cum să nu fiu, dar stai aşa, nu te mişca, unde e maestre, hai să le dăm şi cîte o carte, că bine era dacă veneai şi dumneata cu nişte traduceri, abia aştept întîlnirea cu colonia română. Oameni admirabili, da, ne iubesc, da, îl iubesc pe Tovarăşul extraordinar, da, abia aştept. Nu vorbim mult. Un sfert de oră, conferinţă, chestii, vezi că eşti aici, la Viena, repet, nu ştiu dacă s-a înţeles schema, Viena, nu la noi în şedinţă de partid… Unde e, maestre, restaurantul? Da, uite acolo e, da, maestre, după dumneavoastră.
Zăpăcit, prin Viena, în căutarea unui loc de întîlnire cu nişte oficiali austrieci, nici nu mă gîndesc la ce vorbeşte Dinică. Mintea mea se întoarce înapoi, în vremea liceului, în clasa a 8-a, a 9-a, cînd – la Craiova, la “Buzeşti” şi la “Colegiu” – încercam să întrezăresc ceva din viitorul meu. Nu mi se părea clar nimic din acest viitor şi chiar ce visam nu avea nici o legătură cu ce avea să mi se întîmple în realitate.
Este interesant, cîteodată, să punem faţă în faţă visele şi realităţile. Tata credea că voi fi inginer atomist. Avocat nu mă lăsa, nici atunci, să visez că voi fi şi-mi amintesc şi de ce. I se părea că avocatura este o meserie în derivă. O meserie în decădere. Nu neapărat moraliceşte, cît băneşte. Ca orice părinte, îşi pregătea – pe cît posibil – fiul pentru o meserie fertilă. Avocatura, însă, contrar credinţei mai generale din anii ’50, a rămas o meserie rentabilă. Acum 20 de ani ne închipuiam că socialismul va face, prin sine, dreptate oamenilor şi că nu va mai fi nevoie de avocaţi, de justiţie. N-a fost aşa. Trec prin Viena, reamintindu-mi sălile pline de oameni – forfotire năduşită şi acră şi umilită – ale tribunalelor anilor noştri.
Fireşte, chelnerii nu au ştire de nici un domn ministru care să se afle în local; în schimb “Ja, ja!” cînd Dinică întreabă de Roka. Aceasta e moneda cea mai des folosită în toate raporturile, din acel amabil minister, raporturi cu lumea cea atît de uitucă.
Ne dezbrăcăm la garderobă. Garderobiera calcă nişte lucruri, acum, la 12 şi 30, în plin flux de prînz. Da, da, sîntem totuşi în Europa; m-am mai liniştit. Dacă o garderobieră mai are indolenţa să calce nişte rufe într-un mare restaurant austriac, la ora prînzului, înseamnă că distanţele comerţului nu sînt chiar de nerefăcut. Acel fier de călcat, care avea să se afle la loc vizibil, împrăştiind în ju-
ru-i mirosul leşinător de abur de rufă, şi cînd am plecat, acel fier de călcat e avocatul în contumacie al tuturor erorilor comerţului de-acasă.
Interiorul localului e plăcut. O larmă, dată parcă mai încet de un sunetist rafinat, face mai dulci bucatele şi mai aşteptate băuturile, ambalate ca pentru plecarea exponenţială a viţei-de-vie spre planeta Venus.
Domnul ministru se ridică elegant în picioare, e un om prezentabil şi deloc zglobiu, vîrsta senectuţii i-a marcat gesturile, nu însă şi ochii aprinşi de curiozitate, capabili de a privi scrutător şi de a înţelege. Vine în scurtă vreme şi domnul consilier, convorbirea pleacă fireşte de la Franz Roka, omul volubil, dar acesta e mult mai reţinut de această dată. E chiar retras; ierarhia, aici, nu-i o vorbă goală. Vorbeşte domnul ministru, îl secondează domnul consilier.
Discuţia se axează brusc pe problema celei de-a doua litere a numelui meu de familie (pe care era să mi-l piardă Andrei dacă nu eram atent acum cîţiva ani). Cum se pronunţă: “ă”, “î” sau “a”? Fie şi “a”, cad eu de acord, hotărît să nu mai port căciulă nici pe nume.
va urma
