De la Bârca la Viena şi înapoi (XL)

19 ianuarie 1979(n.r. - continuare)/ Şi nimic nu mi se pare mai drept pentru proiectul noii societăţi româneşti. Căci e adevărat că fără aportul muncitorimii de azi societatea ar fi infirmă, desfigurată, vlăguită, n-ar merge maşinile, ar înceta transporturile, n-ar mai avea cu ce să facă nimeni comerţ. Dar mă întreb eu, după ce încă o dată înţeleg rostul muncii de înaltă calificare a muncitorului, e de conceput o societate fără ţărani?

Cum s-ar naşte pâinea?

Cum ar creşte vitele?

După ce că munca lor este atât de prost plătită şîn raport cu a muncitorilorţ, ar fi oare drept ca ţăranii să nu aibă nici măcar speranţe că viitorul le va aparţine în egală măsură lor şi tuturor categoriilor sociale?

În fond, maşinile agricole pe care muncitorul le trimite ţăranului nu sunt un cadou pe care oraşul îl face satului, ci o târzie recompensă pentru îndelunga şi niciodata răzbunata frecventare de către oraş a pâinii satului.

Iar dacă ţărănimea va beneficia de rezultatele gândirii şi trudei muncitorimii, dacă va fi înzestrată cu maşini care să împuţineze numărul ţăranilor, numărul celor cuprinşi în muncile agricole, se cuvine să spunem că aceia care vor rămâne să mânuiască acele maşini, să le repare, să le întreţină nu vor mai fi tradiţionalii ţărani a căror supremă mecanizare era amnarul cu cremene, ci muncitorii agricoli. Deci, oameni îndreptăţiţi întru totul să facă parte din clasa muncitoare.

Pentru că nimeni n-a putut spune vreodată inepţia că din clasa muncitoare fac parte numai cei care locuiesc la oraş. Milioane de muncitori din această lume muncesc în oraş şi trăiesc la ţară. Ce sunt ei? Muncitori sau ţărani? Sau sunt dimineaţa muncitori, după-amiaza ţărani şi, noaptea, pentru că mai citesc câte o carte, devin cărturari? Iar dacă lucrează în trei schimburi înseamnă că o săptămână fac parte din clasa muncitoare dimineaţa, şi din ţărănime după-amiaza, cealaltă săptămână fac parte din ţărănime dimineaţa şi din muncitorime după-amiaza, pentru ca, în fine, în a treia săptămână să se conformeze imaginii romantice cu privire la muncitori, şi anume să fie membri ai clasei muncitoare noaptea, în întunericul conspirativ dintre orele 10:00 şi orele 06:00 dimineaţa, să doarmă ca nişte intelectuali laşi de la 07:00 la 03:00 şi să înceapă să ude grădina ca nişte ţărani zarzavagii mai toată seara. E oare membru al clasei muncitoare numai cine are buletin de oraş? Acei viitori muncitori agricoli, ca şi actualii muncitori agricoli, nu sunt membri ai clasei muncitoare?

Dar mecanicul de locomotivă care face curse de la Bucureşti la Paris ce e? Până când e muncitor? Până la graniţă? Şi după aceea ce devine?

Ceea ce vreau eu să subliniez aici este absurditatea împărţirii societăţii în clase cu graniţe rigide. Asta cu atât mai mult, cu cât după cum simţim cu toţii are loc o permanentă luptă paşnică de omogenizare a societăţii, de restabilire a unui echilibru aproape natural între părţile ei componente, între oamenii ei.

Teoretic, principial, cea mai nenorocită şi mai discutabilă soartă ar urma s-o aibă intelectualul. Pentru că unii din această lume înţeleg prin intelectual un leneş, un laş, un comod, un individ care are păcatul gândirii, dacă nu cumva este apăsat de vinovăţia insurmontabilă că din când în când pune mâna pe o carte şi citeşte, că face acordul între subiect şi predicat, că are gusturi estetice, că ţine minte datele istorice. Intelectualul e considerat de unii un birocrat care trebuie să dispară. Intelectualul e privit ca o noxă în faţa căreia ori îţi pui masca de gaze ori scoţi - vorba proverbului german - pistolul.

Auzi dumneata, în vreme ce lumea munceşte, de dă-n brânci, ce să facă dumnealui, intelectualul, să gândească? Să gândească, auzi dumneata! Păi, dacă toţi ar gândi, cine ar mai munci?

Intelectualii mai sunt periculoşi şi pentru faptul că unii dintre ei au conştiinţă. În loc să fie disciplinaţi, se apucă şi se gândesc la ordinul care li se dă.

Dar cei mai insuportabili intelectuali sunt pentru troglodiţi intelectualii porniţi din familiile simple, de muncitori sau de ţărani. Nu există primejdie mai mare, consideră troglodiţii, decât schimbarea aceasta de cadru, de concepţie. Cum adică, până ieri trăgeai la şaibă, iar azi ai ajuns inginer?

Procesul de instruire e considerat o trădare a esenţei eminamente troglodite pe care, după părerea troglodiţilor, trebuie s-o aibă clasa muncitoare. Membri ai acestei clase s-ar cuveni să fie, cum gândesc respectivii amărăşteni ai condiţiei umane, nişte tipi neguroşi, abia sosiţi cu funingine pe ochi de la baros, bătând în cap pe cărturarii ochelarişti cu lancea câte unui steag roşu din care picură în mod romantic sângele vărsat de clasa muncitoare anterioară.

Pe de altă parte, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale unei categorii a clasei muncitoare este considerată de aceiaşi troglodiţi ca o gravă eroare care pune în primejdie bineînţeles că tot esenţa. Ce muncitor mai e acela, zice homo troglo, care munceşte în condiţii civilizate? Păi, acela nu mai simte ce-i aia muncă, acela e un parvenit, tu-i mama lui de parvenit! Unde-o să ajungem cu o astfel de clasă muncitoare?

Un alt element care deranjează concepţia puristă despre clasa muncitoare este acela că muncitorii ajung să câştige bine. Deci, să nu mai fie proletari, să fie pur şi simplu muncitori cu drepturi cinstite şi confirmate social. O asemenea dreptate făcută muncitorimii este luată de troglodiţi drept un somnifer de ocazie, menit să amorţească vigilenţa acestei clase. Căci, după părerea aceloraşi indivizi nedotaţi lăuntric şi needucaţi exterior, problema-cheie a clasei muncitoare ca să rămână ea clasă muncitoare e ca această clasă muncitoare să fie animată în permanenţă de ură. Dacă nu urăşte şi nu bate cu pumnul în masă şi nu se opune civilizaţiei şi nu se opune chiar propriei sale fericiri, acea clasă muncitoare poate fi trecută, după părerea troglodiţilor, în rândul marilor trădători. Lupta pentru fericirea unei clase nu e înţeleasă decât în măsura în care se transformă, încă din start, în lupta  pentru nefericirea celorlalte clase.

Iată de ce muncitorii care învaţă să-şi câştige o înaltă specializare, muncitorii care ajung maiştri, subingineri sau ingineri sau primari, toţi în bloc ar trebui, în concepţia conservatorilor, excluşi din rândurile clasei muncitoare. E drept aici să spunem că prin înstrăinarea lor de clasa din care veneau unii dintre aceşti oameni s-au şi exclus din rândurile clasei muncitoare, nemaireuşind să-i reprezinte interesele, să-i apere cauza şi s-o poată conduce.

Vai, prea mulţi au crezut că proletariatul internaţional îşi poate sărbători victoria mondială din moment ce ei, cei câţiva foşti muncitori, au ajuns primari, miniştri sau înalţi activişti de partid. Că adică s-a făcut dreptate, ce mai atâta luptă?

Este tulburător să-ţi dai seama că tocmai un om care a întrunit în sine printr-o trudă atât de adevărată, încât lângă ea nu rezistă nici un adjectiv, a fost şi ţăran, şi muncitor, şi cărturar, devenind marele om politic de azi a descoperit una din ecuaţiile cele mai exacte ale societăţii viitorului: clasa muncitoare compusă din muncitorime, ţărănime şi intelectualitate.

Pentru că o gândire este filosofică în măsura în care nu poţi renunţa la ea după prima folosire ca la o rezervă de pix, ci o foloseşti ca metodă de cercetare a realităţii atunci când acea realitate te întreabă, te zădărăşte şi te îngenunche.

Cum mi s-ar fi părut oare mie întâlnirea cu clasa muncitoare de la firma poligrafică Rotaprint, la filiala ei din Viena, dacă m-aş fi dus acolo cu concepţia rudimentară (stalinistă) că muncitori nu sunt decât cei care au funingine pe faţă, palme bătătorite şi ură în tot ce fac? În două locuri, dacă mergi la filiala vieneză a Rotaprintului, vei înţelege ce schimbări s-au produs în munca şi viaţa clasei muncitoare de pe planeta de azi.

Primul loc de legitimare şi de identificare, de fapt, în care trebuie mers este locul de muncă. O farmacie e mult mai murdară decât această tipografie. Îmi amintesc dimineaţa în care m-am dus la piaţa angrosiştilor. Aceeaşi durere a curăţeniei.

(Va urma)

  •  Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.