De la Bârca la Viena şi înapoi (XV)

PESTE TIMP  ●  Jurnalul unui drum în Austria cu băiatul meu
Bulevardul e din nou numai al meu. Mă gîndesc ce să-ţi aduc, Elena. Sînt lucruri frumoase pe-aici, scumpe şi atrăgătoare. Noaptea, vitrinele par a ţine direct de vise. Cu mult mai chemător e un lucru dacă ştii că nu-l poţi atinge în nici un fel.

PESTE TIMP  ●  Jurnalul unui drum în Austria cu băiatul meu
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii.

11 ianuarie 1979

(n.r. – continuare)


Bulevardul e din nou numai al meu. Mă gîndesc ce să-ţi aduc, Elena. Sînt lucruri frumoase pe-aici, scumpe şi atrăgătoare. Noaptea, vitrinele par a ţine direct de vise. Cu mult mai chemător e un lucru dacă ştii că nu-l poţi atinge în nici un fel.

Studenţi arabi vînd ziare ai căror şefi sînt, majoritatea, evrei.

Văd damblagii ieşind de la cinematografe, o maşină cu fereastră, un microbuz mai vine jos, vinde crenvurşti, cîrnaţi şi bere. Cîţiva automobilişti au oprit şi mănîncă într-o atmosferă de pînză flamandă. Mi se face poftă, dar ştiu că în camera noastră mă aşteaptă băiatul meu.

De cînd mă iubeşte cu adevărat, el suferă pentru orice întîrziere a mea, se teme şi intră în panică, îşi pune întrebări "tîmpite", cum zice el.

Cînd ajung sus nu doarme. Îmi sare de gît şi ţipă de bucurie şi de disperare: "Tăticul meu, ce frică mi-a fost să nu ţi se întîmple ceva în lumea asta străină, străină, străină".

Înfulecăm ceva şi pălăvrăgim. El vrea să afle de la mine tainele universului şi ale omului.

Afară ninge ca într-o pictură, de care mi-e dor, mi se pare un Seurat făcut parcă numai din nisip şi ninsoare.

12 ianuarie 1979

Dimineaţă, în zori, împreună cu V. Dinică şi Adrian Nicolae facem o vizită în Piaţa Mare a Vienei. Nu în piaţa gospodinelor, ci în piaţa angrosiştilor. De cîţiva ani s-a terminat această piaţă, o adevărată operă de arhitectură în genul ei, o suprafaţă curată şi excelent organizată, pe care firme de tot felul o exploatează cu o siguranţă de maşini electronice. Nimic nu se strică aici, nimic nu se aruncă, nu există gură-cască, nu există paznici.

Ce văd văd pentru că vreau să pun umărul acasă. Nu mă interesează organizarea teritoriului lunar, pentru că România încă n-are acţiuni acolo.

Nu fac excces de muzee şi cultură statistică, pentru că sînt sătul de vorbe, de vanităţi şi de aiureli. Ce văd văd numai în numele meu.

De aceea – spre mirarea multora – am vrut să vin în piaţă. Ce am văzut depăşeşte orice închipuire. Nu se ocupă şnici preşedinteleţ nici primul-ministru, nici măcar unii miniştri de aprovizionare. Primarul Vienei e reţinut, de asemenea, de alte treburi.

De comerţ se ocupă comercianţi. Simplu, nu? Dar această simplitate e corolarul unor experienţe de multe ori dureroase, al unor falimente fatale, corolarul altor experienţe nu la fel de bune, fără îndoială.

Am uitat să notez ieri plăcerea nebună pe care mi-a făcut-o prînzul pe care l-am luat cu Marin Buhoară şi cu puiul meu la un restaurant chinezesc din Viena: "Lotus Haus", aflat la cîţiva paşi de casa noastră. Cîţiva paşi nu ca la noi, ci ca la Viena. Acest Marin Buhoară, un moldovean din Panciu, are alură de diplomat autentic, e plin de farmec şi de bun-simţ şi sînt fericit să constat, de exemplu, salutul cald cu care-l "vede" ambasadorul japonez, aflat în acelaşi local chinezesc şi care terminase masa. De fapt, noi am intrat cam după ora închiderii. Personalul micului "Lotus" se afla la masă. Marin Buhoară a explicat într-o excelentă engleză, pricepută mai greu de chelneriţe, că are un prieten căruia vrea să-i arate bucătăria chinezească. S-a făcut! De fapt, eu ştiam această bucătărie. O ştiam de la Chicago, unde am mîncat împreună cu acel geniu trist şi neînţeles care e Mircea Eliade în "China-town", adevărat oraş în oraş. O ştiam de la Paris, unde am căutat gustul mîncărurilor de la Chicago şi, parcă, nu l-am regăsit.

Îi prevăd un viitor frumos lui Marin Buhoară. Are tot ce-i trebuie. El nici nu ştie la ce mă gîndesc eu, în vreme ce chelneriţa ne aduce trei feluri de mîncare "Pork Szechuan" (hot, adică fierbinte), "Pork with bamboo and mushrooms" şi "Fish with bamboo and mushrooms". Sînt mîncărurile aflate pe locurile 43, 44 şi 113 în lista acelui mic restaurant care, atenţie, poate servi oricînd 400 de feluri de mîncare. Căci la punctul 302 cerem un compot care mi-a spălat tot fumul din suflet, un compot de fruct exotic "Lychee", şi lista nu pare deloc pusă în încurcătură.

Cum e posibil?, mă întreb. De ce se poate aici şi acasă nu se poate? Culmea e că toate mîncărurile sînt făcute din resursele cele mai la îndemînă, nu numai carne, într-o lume care nu poate, la nesfîrşit, să se rezume la carne. Culmea e că mai ales ţările foarte aprovizionate înţeleg necesitatea de a lărgi gama de produse, de a pune, de exemplu, vara şi toamna la murat porumb mic şi fraged, fasole boabe, mazăre, ceapă, morcovi şi toate minunile. Tocmai aici găsim tot ce poate înlocui carnea, aici, zic, unde vitrinele măcelăriilor gem de carne, scumpă, nu-i vorbă.

Dar acest prăpădit de "Lotus" nu e numai bine aprovizionat, nu are doar o bucătărie care practic poate răspunde pe loc oricărei comenzi, dar arată şi foarte liniştitor, foarte paşnic, arată a loc de odihnă şi reîncărcare a bateriilor.

Andrei îmi face o mare plăcere spunîndu-mi: "Ai dreptate, tată, sînt cele mai gustoase mîncăruri pe care le-am mîncat vreodată". Asta după ce se chinuise eroic să înhaţe cu beţele orezul fiert care înlocuieşte pîinea.

Mulţumesc pentru masă, Marin Buhoară!

Primul popas pe care-l facem în piaţa cea mare e la o firmă de legume şi fructe, "Josef Ahorner OHG". Intrăm fără multe preparative, Adrian Nicolae se salută cu domnii Friedrich Horwath, procuristul firmei. Îi explică scurt despre ce e vorba.
Greu de crezut ceea ce aude domnul procurist. Ce e aici? Care poet, cînd vine în Austria, vine în piaţă, aici, între zarzavagii?
Cititorii mei trebuie să ştie, "zarzavagiii" au nişte birouri comparabile cu ale direcţiei ziarului Wiener Zeitung. Nu e mai puţin curat, nu e mai puţin aer modern. Uşile au aceleaşi mişcări parcă feline, maşini de calculat fulgeră mărunt în fuga adormitoare a cifrelor ce intră în relaţie unele cu altele, afară e frig, frig mare, gheaţă măruntă şi urîtă ne trosnise sub tălpi.
Apropo: la Viena e interzis a se da cu sare pură pe şosele. Sînt supuşi amenzilor pentru folosirea sării şi gospodarii care şi-ar curăţa porţiunile de stradă din faţa caselor cu sare. Se presupune că sarea singură distruge şi maşini, şi şosele, şi cineva a hotărît ca pe drum să se arunce pietricele cu pudră de sare, un fel de nisip sărat, şi în rest să se cureţe asfaltul. Şi, s-o spun şi pe-asta, se curăţă. Nimeni dintre deputaţi ori funcţionarii municipalităţii nu e pe stradă. În schimb, sînt pe stradă maşinile special pregătite pentru lupta cu viscolul. Maşinile şi oamenii plătiţi în acest scop. Cineva – un austriac fără patimi – îmi răspundea la întrebarea "De ce nu acţionează şi primarul?", "Ce să caute primarul? El are treburile lui! El abia ne-ar încurca într-o treabă pe care n-o cunoaşte".

Domnul Friedrich Horwath, procuristul firmei Ahorner, ne invită la o cafea. Acceptăm invitaţia pentru a putea sta de vorbă pe îndelete. Omul n-are timp prea mult, nici noi n-avem timp. E o oră timpurie faţă de faptul că mă culc aproape noapte de noapte după 3. Astă-noapte nici măcar la 3 n-am adormit. Era 5 şi 20 cînd am stins lumina. Ochii mă dor de oboseală, parcă aş trage un somn acasă, de vreo 30 de ore, şi să mă scol cu toate rafturile minţii curate. Aş vrea să fiu la Pîrîul Rece, de unde am plecat spre Bucureşti imediat după Anul Nou, în vederea ieşirii încoace. Pîrîul Rece, cu sălbăticia şi puritatea lui, mă cheamă la somn, de undeva, dintr-o amintire nu doar temporală, ci şi spaţială. Mi se pare că aici, în Austria, nu pot dormi. Nici Andrei nu doarme cît ar trebui. Mintea lui parcă e în flăcări. Stă, stă şi, brusc, izbucneşte: "Tată, ce lucruri am văzut! De ce n-avem şi noi acasă vitrine ca astea? De ce e atîta lumină?". Stă, stă şi iarăşi: "Totuşi, acasă e cel mai frumos. Aici, lumea parcă n-ar avea rude. Oamenii sînt străini". La care eu îi spun că "Ne sînt străini" şi el continuă: "Nu e vorba de noi. Ei sînt străini între ei".

Va urma