De la Bârca la Viena şi înapoi (XVI)

12 ianuarie 1979: Ochiul stîng mi s-a înroşit şi pleoapa mi s-a chircit îngrozitor. Cred că m-a blestemat "Mama" lui Rembrandt, după ce i-am descris rama inflamată în care îi stau ochii. Stîngul meu a început să mă şi doară. Elena, acum aş avea nevoie de căldura mîinii tale, de dragostea ta grijulie.

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii.

Am început deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gînduri

12 ianuarie 1979(n.r. – continuare)
Ochiul stîng mi s-a înroşit şi pleoapa mi s-a chircit îngrozitor. Cred că m-a blestemat "Mama" lui Rembrandt, după ce i-am descris rama inflamată în care îi stau ochii. Stîngul meu a început să mă şi doară. Elena, acum aş avea nevoie de căldura mîinii tale, de dragostea ta grijulie. Andrei, săracul, mi-a făcut frecţii şi pe spinare cu "Diana", el se mîndreşte să mă doftoricească, mi-a pus tot felul de comprese de muşeţel şi picături în ochi; dar oricum e un copil. Un copil cu suflet mare şi cu problemele mai grave decît i-ar trebui. Elena, mă simt singur în univers, aici în Piaţa Vienei. Mi-e dor de tine de parcă tu ai cuprinde, în trupul tău dulce şi ameninţat şi în sufletul tău aprins şi credincios, cîte ceva din toate femeile pe care le-am iubit. Sînt nedormit, sînt iritat, sînt pornit pe tot comerţul mondial şi-mi pare rău de inerţia multora din cele de-acasă.

Procuristul ne dă şi cîte un coniac, cred că era un excelent "Courvoisier", lîngă cafeaua pe care secretara sa, o tînără, nu tocmai urîtă în blugii care-i ţipă pe coapse, ne-o aduce. Nu am băut dimineaţa nici cînd învăţam de la Fănuş Neagu cum se duce la gură paharul, lucru pe care – iartă-mă, Fănuş – nu-l fac bine nici azi. Dar acum, aici, gust puţin coniac, de ciudă şi de nesomn. Mi-e ciudă pentru că am văzut magazinele lor pline şi ştiu că nu ar depinde decît de noi să fie aşa şi magazinele noastre. Iar nesomnul e al nopţilor mele de veghe, aici, la Viena. N-am făcut chefuri, (n-am ţinut) legătura cu duşmani ai patriei. Tot ce-am făcut am făcut ca să cunosc, să înţeleg şi să exprim – aici, în scris – în acest raport către conştiinţa mea şi către cititorul român, tot ce e mai bun, tot ce e mai uşor de învăţat şi de adus şi acasă.

Îţi închin nesomnul meu gînditor, dulcea mea ţară!

Va trebui să facem totul pentru binele tău şi pentru bunăstarea celor ce-ţi apără libertatea şi numele.

Procuristul mă întreabă:

– Cum se explică vizita unui om de cultură într-o piaţă? Iar Adrian Nicolae îmi traduce şi îi traduce răspunsurile.

– Cred, domnule, că nimic nu e mai grav pentru un om de cultură decît să mintă şi să se mintă. Cultura nu e un fenomen izolat, ea există într-un mediu dat, mediu care are – fatalmente – şi o piaţă. Mă interesează mai cu seamă un aspect: cum stabiliţi preţurile?

– De achiziţie sau de vînzare?

– Şi unul şi celălalt.

– Totul – ca să mă exprim concis – e în funcţie de realitate. Aflu în fiecare zi adevărul cererii şi ofertei. Cu fiecare zi hotărîm ce-i de făcut. Sigur, după o practică mai îndelungată, se poate spune, într-un an anumit, ce urmează să se întîmple, luînd în socoteală experienţa anilor anteriori. Dar surprizele pot fi fatale.

– Acţionaţi numai la Viena?

– Nu, în toată Austria.

– Cum se stabilesc preţurile în celelalte oraşe, în care aveţi filiale?

– Fiecare filială îşi stabileşte preţurile în funcţie de realitatea de acolo.

– Cum controlaţi să nu fie evaziuni, preţuri – cum să le zic – mincinoase, să nu fie înşelată firma etc.?

– Există şi astfel de controale. Dar baza e libertatea, iniţiativa. Dacă n-ai încredere în oamenii care îţi sînt subordonaţi, dacă-i agasezi mereu, ei te fac să pierzi mai mult decît dacă i-ai lăsa în pace.

– Cum adică?

– Adică eu nu trebuie să impun filialei mele din Linz ceea ce ea, filiala, nu consideră că-i trebuie.

– Exemple, vă rog, domnule procurist.

– Exemple! Filiala din Linz îmi comunică, să zicem, că nu merge salata din România sau nu merg ardeii din Bulgaria. Eu pot să hotărăsc peste capul lor: "Vindeţi neapărat salată!". Dar nu iese nimic. În silă, împotriva propriei credinţe, ei vor acţiona în aşa fel încît vor compromite salata aceea. Căi de a obstrucţiona un ordin există numeroase, nu credeţi?

– Dar numai iniţiativa ajunge? Controlul?

– Eu ştiu din experienţa mea şi a altora cît trebuie să-mi iasă din această afacere. Şi subalternii ştiu. Dacă-mi iese ceea ce mi-am planificat, sînt satisfăcut. Lucrul e valabil şi pentru cei din celelalte filiale. Controlul nu poate înlocui munca propriu-zisă. Controlul nu poate încurca munca. El e necesar, dar discret şi fără să ofenseze.

Ne terminăm cafelele.

Pare să fie tîrziu pentru noi toţi. Mai vorbim despre computerizarea întregii activităţi de afaceri şi, deodată, procuristul spune: "Domnul Adrian Nicolae, care e atît de amabil şi blînd acum, e o fiară cînd e vorba să scoată un ban în plus pentru ţara dumneavoastră. Din păcate, produsele care vin din România sînt excelente în fond, dar n-au suficiente condiţii de exprimare. Sînt mai rău, mai stîngaci împachetate, nu ştiu cum să vă spun. Dacă sînteţi cumva o persoană influentă în ţara dumneavoastră, faceţi ceva ca să arate altfel excelentele dumneavoastră produse".

… Că sînt sau nu o persoană influentă, nu ştiu. Ce ştiu e că după ce ne luăm rămas bun de la procuristul acestei firme străbatem cîteva pavilioane şi mergem la "Fruchtunion". Acolo, în magazie, văd ce înseamnă ambalaj. Totul e orînduit ca-ntr-o construcţie ce urmează să plece spre Lună, mărfuri proaspete din Olanda, Israel, Albania.

Să nu uit că, în drum, trecem pe "la ţigănci", adică prin hala cu flori, dominată de o isterie de culori olandeze, o hală mirosind aproape distrugător a miez de flori ce se învîrt în jurul soarelui.

La "Fruchtunion" cunoaştem pe surîzătorul domn Hans Kraus, procurist şi – în plus – acţionar al firmei.

Aici, pe strada Luxemburg, unde ne aflăm, vorbele nu-mi mai ajung. Mai ales că, dacă am continua să trăncănim într-un birou călduţ, somnul m-ar trînti cu capul pe masă. Mă gîndesc cu invidie şi grijă la Andrei, care încă doarme. Sărmanul va mai trebui să stea – conform prescripţiilor medicilor – încă un trimestru acasă, pentru a-şi învinge un sindrom de oboseală şi panică. Sper din tot sufletul ca acest drum să-i fi folosit, aşa cum pare să şi fie, după mina lui optimistă, după cheful lui de cunoaştere şi de viaţă.

Ieşim, deci, în magaziile, în depozitele – cum să le zic – de sub firma "Fruchtunion". Gîndul iniţial cu care coborîsem a fost să vedem cuptoarele unde se coc bananele, pentru a fi la momentul optim în gurile austriecilor, nu doar pe tarabe. De fapt, cuptoarele au o dublă întrebuinţare: sînt cuptoare pentru clipele în care bananele trebuie coapte şi devin încăperi frigorifice, în perioadele următoare. Folosirea spaţiului e mai raţională decît în cele mai aprige speranţe ale noastre. Domnii ce folosesc spaţiul plătesc chiria lui din buzunar. Le convine risipa? Nu prea.

– Domnul Dinică, domnul Dinică, strigă un şofer de minicamion, într-o română bănăţeană, domnul Dinică, ne-aţi uitat? Mai trimiteţi-ne şi nouă ziare din ţară, că ne e dor.

– Da, bine, vă trimit, notează V. Dinică, personaj aproape miraculos prin dinamismul şi supleţea lui de gîndire.

Văd, apoi, toate pachetele, pacheţelele şi pacheţoaiele, lăzişoarele şi munţii de lăzi din marea magazie a firmei. O ordine ca-n moleculă. Uşă de descărcare, uşă de încărcare. Totul simplu şi clar. Curăţenie şi acţiune. Nimeni nu controlează din afară pe cei ce au dus la capăt treburile firmei "Fruchtunion". Dar dacă unul greşeşte, plăteşte scump. În încăperea în care se preambalează portocale şi mandarine, aflu – citind o banderolă – că fiecare pachet poate fi reclamat cu număr de înregistrare şi cine a greşit plăteşte scump.

Avem multe de învăţat de aici, noi, cei care vrem binele alor noştri de acasă.

Avem de învăţat – înainte de orice – că nimic nu se face fără muncă, o muncă precisă şi concretă, avem de învăţat şi de realizat ideea atît de exactă a preşedintelui Nicolae Ceauşescu că întreprinderile româneşti nu mai pot rămîne la nesfîrşit nişte firme de asistenţă socială, nişte organizaţii care dau retribuţia indiferent de cantitatea şi calitatea muncii tale.

Nicăieri în lume nu se trăieşte uşor! Ba chiar, din multe puncte de vedere, lumea e mult, mult mai aspră ca ţara. (Va urma)