De la Bârca la Viena şi înapoi (XVII)

"Dar nicăieri nu mai e permisă harababura. Nicăieri, nimeni nu mai poate îngădui să se trăiască prost pentru că se munceşte anapoda..."

PESTE TIMP  ●  Jurnalul unui drum în Austria cu băiatul meu
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii.

Am început deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gînduri

12 ianuarie 1979

(n.r. – continuare)

Dar nicăieri nu mai e permisă harababura. Nicăieri, nimeni nu mai poate îngădui să se trăiască prost pentru că se munceşte anapoda.

Toate fructele şi legumele lumii există – în permanenţă – în Austria. Ele costă uneori infernal, de cele mai multe ori scump şi, foarte rar, costă accesibil. Dar sunt. Şi sunt nu pentru că Austria e capitalistă şi Romînia e socialistă, ci pentru că organizarea comerţului în Austria e mai simplă, iniţiativa e mai uşor de acceptat, iar lucrătorii comerciali trăiesc din ce aduc ei firmelor lor şi clienţilor lor.

Un puternic miros de fruct proaspăt mi-a odihnit puţin respiraţia împuşcată de insomnii.

După o "orizontală" de una oră, în care n-am putut, bineînţeles, să adorm, plec – împreună cu Dinică – la Ministerul de Externe austriac, invitat de o înaltă persoană din conducerea ministerului. Intrarea în minister e simplă, de fapt direcţia aceasta – cea culturală – nu e chiar în clădirea ministerului, ci într-o latură – reamenajată modern în inte-rior – a Palatului Liechtenstein.

O cunosc pe rafinata intelectuală, femeia energică şi pe şefa Secţiei Cultură din Ministerul de Externe al Austriei, doamna ambasador dr. Hedwiga Wolfram. Rareori mi-a fost dat să întîlnesc atîta preocupare pentru realitatea culturală, pentru adevăr, pentru ce se întreprinde concret, ca la această doamnă, aici, în Austria.

Impresia pe care mi-o lasă este aproape superlativă. Îi şi spun – avîndu-l de faţă şi pe dr. Fr. Posch, consilier – că într-un asemenea prilej noi, oamenii, avem de ce regreta că viaţa ne e scurtă.

Vorbim aproape numai englezeşte. Cînd să-i fac eu dumnealui complimentul că pronunţă splendid, îmi spune doamna ambasador că engleza mea e fascinantă. A sa – îmi explică – este cum este pentru că doamna Wolfram a fost ambasadoarea ţării sale în Danemarca.
Dar doamna Wolfram doreşte să mă ajute să cunosc nu doar firme culturale, ci şi, mai ales, repet, realităţi culturale.

Dinică îi spune că ne întîlnim în aceeaşi idee şi-i povesteşte – spre plăcuta domniei sale mirare – că venim de la piaţă.

Doamna ambasador are cele mai alese vorbe pentru politica Romîniei, a preşedintelui ei, pentru şansa culturii de a fi o întruchipare a păcii.

O întruchipare, o garanţie şi – de ce nu? – o pavăză, doamnă Wolfram, minunată doamnă cu nume de incandescenţă şi cu conştiinţă culturală de apogeu.

– Pe curînd, domnule Păunescu!

– Pe cît de curînd, doamnă Wolfram?

*
Mă duc şi mă culc. Nu mai pot. Andrei mă aşteaptă şi-i dau lacrimile cînd mă vede aşa obosit.

Îmi pune picături în ochi.

Îmi creează o atmosferă de somn în odaie.

Ce suflet mare arde în acest omuleţ! Mulţumesc, puiul tatii.
*

Seara, vine V. Dinică să mă ia. Mergem într-o familie romînească. De fapt, numai doamna e romîncă. Voi mai avea prilejul să vorbesc despre această familie, despre această femeie. E, într-adevăr, păcat să epuizez aici, într-un subsol de pagină, un destin pasionant, o figură superbă, o seară de neuitat. Am fost la familia Foit. Undeva, aproape de podul căzut al Vienei.

L-am cunoscut şi pe preotul Marin Branişte, conducătorul spiritual al romînilor austrieci. Am cunoscut-o şi pe buna doamnă preoteasă.

Dar noaptea aceea merită mai multe cuvinte. Şi, mai ales, o figură ca doamna Cornelia Foit trebuie puţin distanţată în timp de doamna ministru Wolfram. Altfel, cuvintele s-ar aprinde de la altele, acolo în superlativele la care, chiar şi fără voia mea, ajung aceste cuvinte.

13 ianuarie 1979

Dimineaţă cumplită. Moţăi, mi-e dor de-acasă, înnebunesc de graţiile pe care le aşază pe firea mea întreagă

ochiul meu stîng rănit de fonul continental ce bate în Austria, de vreun curent sau de vreun microb. N-am avut curiozitatea să aflu pentru că un doctor costă cel puţin 500 şilingi. Costă atît numai întrevederea.

Ochiul mi-e parcă nebun. Pluteşte într-o nebuloasă ce ar putea fi amuzantă, dacă din cauza ei n-aş fi ratat vizita la Muzeul de ştiinţele Naturii şi scrierea unor poezii care mă priveau.

Mi-e scîrbă de viaţă.

N-am nici cea mai mică tresărire de orgoliu cînd mă gîndesc că după-amiază voi fi oaspetele coloniei romîne din Austria.

La orele 2 telefon cu ţara.

Elena e fără cuvinte. Taică-meu răguşeşte cînd zice "Alo!". Redacţia îşi vede de ale ei.

Încerc să dorm. Parcă şi reuşesc.

Joc un tenis TV cu Andrei. Mă bate îngrozitor.

Ce mă fac?

Mă simt fugărit de propriul meu ochi. Rău e să ai un duşman înăuntrul tău. Cel mai rău.
Dar dacă ar fi frontal? Dacă aş fi în situaţia de a mă sacrifica pentru cauza cea mare a ţării mele, aş face-o? Aş aduce ca argument contra, faptul că sunt nedormit şi că mă – auziţi cuvîntul! – ustură ochiul?

Seara, la ora stabilită, sunt gata. Îmi mai pîlpîie stîngul cum poate şi el, îmi mai bate inima de grija întîlnirii cu nişte oameni trăiţi în alte condiţii decît mine. În fine, suntem la colonie.
O colonie de oameni bătrîni. Sînt cetăţeni ai Austriei, veniţi aici din Romînia în urmă cu decenii. Foarte rar o faţă mai tînără. Nu se prea mai pleacă din Romînia, aşa mi se pare. În orice caz, colonia romînă din Austria nu e prosperă, din acest punct de vedere.

Toată seara fusese aşezată sub semnul sărbătoririi a 120 de ani de la Unirea Principatelor. Şi, mărturisesc, în ciuda faptului că numărul celor prezenţi nu era mare, în ciuda faptului că bătrînii nu erau (se-nţelege) nişte utecişti entuziaşti, toată seara a avut un nimb de nobleţe şi de emoţie. Corul modest ca număr, dar mare ca performanţă, a cîntat de mi s-au deşteptat toate energiile cenzurate pînă atunci de oboseală.

Cum suna "Hora Unirii" la Viena. Cu cît drag şi cu cîtă convingere spuneau coriştii şi cei din sală "Hai să dăm mînă cu mînă, cei cu inima romînă".

Cum m-a răscolit strigătul lui Mureşanu: "Deşteaptă-te Romîne!" în mica sală de cultură a coloniei noastre din Viena. Urmăream fiecare cuvînt şi mi-era teamă să nu uite ei vreunul. Dar nu, nu. Totul a fost minunat.

Preotul Marin Branişte, un bărbat impunător şi foarte respectat de romînii austrieci, un om coborît parcă din istorie, cu un har şi o misie, acest profesor calm şi cald, originar din Argeş, a adus omagiul coloniei romîne din Austria Unirii Principatelor, istoria Romîniei, ţării de azi a lor, Austria, Patriarhului Iustin, Libertăţii ţării şi conducătorului Patriei, preşedintele Republicii Socialiste Romînia, Nicolae Ceauşescu.

Viena era, în acele clipe, şi patria mea, prin faptele de suflet ale acelor oameni.

Cînd preotul Marin Branişte m-a poftit să vorbesc, m-am ridicat de lîngă flacăra albă care e ambasadorul Octavian Groza şi nu ştiam pur şi simplu cum să încep.

Cui vorbeam?

Era – din acest punct de vedere – cea mai dură dilemă a vieţii mele.

Vorbeam, de fapt, unor oameni plini de probleme şi de frumuseţe sufletească, unor romîni care – indiferent de ce au gîndit într-un moment sau altul al istoriei contemporane – nu aveau altceva în ochi decît lacrimi cînd se cîntaseră în mica sală a amintirii şi mîndriei spiţei lor vechile cîntece "Pe-al nostru steag" şi "Trei culori".

Vorbeam unor oameni muncitori, de multe ori induşi în eroare de străini sau de unii de-ai noştri.

Vorbeam unor suflete doritoare de purificare şi unor urechi încă pline de sunetul mirific al Horei Unirii.

Se adunaseră de pretutindeni din Austria romînii pentru care Unirea Principatelor mai înseamnă ceva. Organizaţie de partid nu avem în emigraţie, aşa încît locul de adunare a rămas biserica. Şi ce curat sună în jurul bisericii romîne sau în modestul ei altar cuvintele de proslăvire a omului, cuvintele de glorificare a păcii, cuvintele de respect pentru ţara gazdă şi cuvintele de nestinsă dragoste şi credinţă faţă de Romînia eternă.

Am vorbit unor fraţi mai vîrstnici, unor părinţi pe care nu-i întîlnisem – paradoxal – de dinaintea naşterii mele, am vorbit unor prieteni şi unor neutri, unor curioşi – cîteodată neîncrezători.

(Va urma)