De la Bârca la Viena şi înapoi (XXXII)

PESTE TIMP / Jurnalul unui drum în Austria cu băiatul meu

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii.
Am început deci, azi, 3 ianua­rie 1979, cartea de fapte şi gânduri

Bratislava, 17 ianuarie 1979

(n.r. – continuare)
Oamenii care trec pe străzi par clişeele unui sfârşit de bobină la film. Într-un cămin cultural, iarna, când eşti între ai tăi şi simţi că va fi puţină pauză şi va veni bobina a doua.
Ninge sărac.
Foarte gustoasă e şunca de Praga la Bratislava.

Plecăm spre Austria şi ne oprim la un restaurant lângă Dunăre, unde cu bani puţini mâncăm nişte peşte gătit excepţional, vreo trei feluri de peşte, atât de bun, încât îi place şi lui Andrei, ai cărui strămoşi precis au fost mâncaţi de ştiuci, atât refuză el peştele în genere. De aici, în micul restaurant, în care toate parcă sunt ca la noi acasă, chiar şi mica mizerie de la closet, aici, în micul restaurant, în care din nou lucrurile refuză să mai fie frumoase, inclusiv sticlele de bere, inclusiv tacâmurile, inclusiv mesele, dar în schimb sunt mai ieftine, aici încingem cu Dinică, Adrian Nicolae şi Buhoară (cel mai curat dintre noi) o discuţie formidabilă, pe care probabil c-o duc în gând sau articulat toţi cei ca noi, veniţi pentru un timp în Occident, de ce n-avem şi noi acasă ce au austriecii sau măcar de ce n-avem atâtea feluri de peşte ca bucătăria restaurantului fără nume şi cu parcaj necurăţat de zăpadă de aici, din Bratislava?

Şi vinul e bun, acceptabil, să nu mă hazardez să laud ceea ce nu merită laude exagerate, dar totul iese bine şi mă simt pur şi simplu protejat de zăpezile dulci din jurul Bratislavei. Când ştiu să cadă, ninsorile par garda personală a sufletului.

Înapoi spre Viena, din nou prin vamă, de data aceasta grănicerii cehoslovaci şi vameşii cehoslovaci sunt mai amabili. Nu mai vorbesc de austrieci, care ne primesc ca pe vechi prieteni.

Şi totuşi, spun aici, dacă unul dintre noi ar fi căzut în zăpadă, trăsnit de un seism interior sau de o revanşă a cerului, în ciuda aparenţelor mai scorţoase, mai enervante ale cehoslovacilor, un grănicer cehoslovac s-ar fi aplecat să-l ridice pe cel căzut şi poate mult mai târziu unul austriac. Căci nu vreau să mint, civilizaţia au învăţat-o mai bine austriecii, dar omenia e tot a noastră în primul rând, a celor care au pătimit şi au fost şi antipatici, încercând din atât de puţin cât ne rămăsese să facă o nouă şi mai bună lume. Aşa că vă salut cu drag, antipatici fraţi de la toate barierele şi vămile pământului scuturat de inegalităţi, suspiciuni şi contrabandă.
Vă salut şi vă înţeleg.

Fugim spre Viena şi eu sunt pur şi simplu obsedat de gândul că vom întârzia şi nu vom ajunge la timp la un cinematograf despre care nici unul dintre cei din maşină nu ştie nimic, unde se joacă filmul "Beatles-mania". Îmi vine s-o iau pe câmp, să nu pierd acest film, al cărui ultim sediu încă nu l-am identificat pentru seara aceasta. De mâine nu va mai fi acest film la Viena.

De tensiune şi dorinţă adorm, şi-mi simt capul învârtindu-se pe arcurile gâtului, mai deschid ochii, s-a întunecat şi-n casele austriece, atât de bine izolate de lume, cred că e îngrozitor să fii burlac. Să stea lucrurile în jurul tău reci şi distante şi să n-ai nici o mângâiere şi să vorbeşti într-o cameră mare şi goală şi să-ţi auzi cuvintele despicându-se în aer cu un sâsâit ca de şarpe. Şi iar adorm. Tremuratul pneurilor pe gheaţa măruntă a şoselei mă leagănă. Când oprim lângă Elias, descărcăm micile noastre bagaje. Nu ştiu ce să spun mai repede, lui Andrei să-şi ia fularul, lui V. Dinică să telefoneze să afle unde e cinematograful, mă încurc în vorbe, n-aş vrea cu nici un chip să pierdem filmul şi nici nu-l pierdem.

Pe drum, spre casa de cultură, căci cam asta era unde rulează filmul, le zic lui Buhoară şi lui Dinică:
– Numai să găsim bilete.
– Maestre, îmi zice V. Dinică, maestre, s-o luăm mărunt. Nu-ţi face, maestre, probleme, cred că noi patru vom fi în sală.
– Nu ştii ce a reprezentat formaţia Beatles!
– Habar n-are, intervine Andrei. Nea Dinică ne ia cu bancuri şmechereşti, zice Andrei. Ne ia cu "schema", "masiv şi mărunt". Tată, eu vreau să-l văd pe Ringo. Vreau să-ţi spun ceva, tati. Dintre toate instrumentele, ştii la ce mi-ar plăcea mie să cânt?
– La chitară.
– Nu, tati, la baterie. Pe cuvântul meu... Când eram mai mic îmi plăcea foarte mult de bateristul de la "Cristal". Ziceam că dacă mă fac mare mă mărit cu el. Ia uite ce prost eram! Tati, să nu uităm să-i luăm Ioanei rochiţa tiroleză.
– Îmi pare rău, zice Buhoară, dar cred că Dinică are dreptate. Nu ştiţi gustul vienezului. El nu merge în număr mare la film.
– Ştiu, teoretic totul e posibil, dar veţi vedea că la Beatles are cine veni.
Şi-ntr-adevăr, deşi nu mare, sala în care intrăm îi impresionează pe cei doi. Adrian Nicolae nu ne-a mai însoţit la film.
Sunt oameni, pur şi simplu sunt oameni la acest spectacol.

Fac aici o paranteză. La Viena sunt foarte mulţi doctori. Majoritatea oamenilor sunt doctori. Ba chiar că în tota­litatea lor oamenii sunt doctori. Doctori în teologie, doctori în esperanto, doctori în drept, doctori în medicină, doctori în legumicultură, doctori în statistică, doctori în pedagogie, doctori în revoluţie, doctori în filmologie, doctori în reparatul acoperişurilor, doctori în inginerie, doctori în... doctori în... Abia acum se confirmă cu adevărat ce-mi îngăduiam să observ în "Pământul deocamdată": Lumea-i plină de răni şi de doctori docenţi. Doctori, foarte mulţi doctori, abia mai încap bieţii pacienţi.
– Doctore Dinică, zice Buhoară, de fapt doctorul Buhoară, ca să fiu corect, maestrul a avut dreptate. Numai eu nu sunt doctor, rămân un biet maestru european.
– Cum dracu’ s-a strâns atâta lume?! Aşa ceva e rar la Viena, zice doctorul Dinică şi se uită la tinerii "pacienţi" veniţi la "Beatles-mania". E noua generaţie care nu-i iubeşte pe Beatles, dar îi respectă şi oricum e curioasă a cunoaşte ce a fost înainte de ABBA, pentru că a fost ceva şi mi-aş permite să spun ceva mai interesant chiar decât ABBA.
A fost revoluţia Beatles.
A fost trezirea saloanelor adormite ale unei lumi satisfăcute de sine.
A fost jocul genial de instrumente şi de-a soarta.
A fost mişcarea de mase care a răsturnat prejudecăţi din creierul copiilor şi până-n Camera Lorzilor.
Glorie revoluţiei Beatles a artei contemporane!
Şi "Beatles-mania" începe. Începe cu scuzele producătorilor filmului că nu va fi un film perfect, că nu va fi un film lesne de urmărit, că va fi o seară incomodă pentru cei prezenţi.
Cine a venit la Beatles ca să doarmă a nimerit greşit. Aici se trăieşte. Regret încă o dată, ca iubitor al muzicii adevărate, dispariţia acestei formaţii şi-mi dau seama că harul Beatles-ilor a constat şi-n felul cum au ştiut să dispară. Au dispărut exact atunci când lumii îi era mai dor de ei. Din comerţ ei au trecut în legendă. Mitologia veacului va trebui, în mod fatal, să reţină pe McCartney, Harrison, Lennon şi Ringo ca pe o expresie brutală şi muzicală a nesupunerii noilor generaţii la spiritul conservator, la spiritul războiului rece, la spiritul antiumanismului şi înstrăinării.
Pentru că formaţia Beatles n-a fost doar o victorie a muzicii tinere. A fost şi o victorie implicită a spiritului tânăr, a libertăţii care a devastat lăcaşurile burgheze şi capete dogmatice.
Până la Beatles lumea arăta într-un fel, după Beatles lumea arată altfel. O furtună a plecat din chitarele şi din sufletele celor patru superbi Beatles şi din bateria lui Ringo şi a măturat multe dintre semnele de interdicţii convenţionale şi multe dintre depune­rile de praf ale rutinei burghezo-dogmatice.
Lumea a dat să-şi iasă din ţâţâni, dar n-a putut să-şi iasă, pentru că muzica nu era decât muzică şi pentru că singura ei idee coerentă era lupta împotriva oricărei ideologii încremenite.
Beatles a fost un termen al dialecticii, a fost o furtună şi a fost jetul de sare care a lovit rănile ascunse ale contemporanilor. Şi un urlet s-a auzit şi mulţi am crezut că e vorba de un ur­let de satisfacţie, dar el era şi durere, nu numai mul­ţu­mi­re.