Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cred că era prin anul 1970, la început de ianuarie, nu mai ştiu cu ce treburi eram în Bucureşti, iar undeva în zona centrală am gasit pe capacul unui coş de gunoi, din stradă, un calendar de perete, din acelea cu foi mari, lucioase şI cu fotografii color deosebite.
L-am filuit acolo, lângă coşul de gunoi şi mi-am oprit privirea pe fotografia unui munte, o piramidă de stâncă înfăşurată în zăpadă, cu gheţari de culoare verzulie la bază, ce trona deasupra unui sătuc, cu căsuţe din lemn, cu un etaj, modeste, acoperite cu lespezi de piatră.
La baza acestei fotografii, un singur cuvânt: Matterhorn.
Am luat calendarul, doar era aruncat la gunoi, şi, ajuns acasă, am decupat fotografia, am înrămat-o şi i-am găsit un loc pe perete, alături de icoanele cu sfinţi, pe care le păstrau părinţii mei şi la care ne închinam în fiecare seară.
Paşii vieţii m-au făcut să fiu foarte departe de acea casă, dar de fiecare dată când mă reîntorceam acolo, după salutul de ,,bine v-am gasit" adresat părinţilor, trebuia să-mi arunc ochii şi la fotografia din ramă. Mă fascina acea fotografie, mă fascina măreţia acelui munte, mă întrebam ce fel de oameni trăiesc în acele căsuţe din bârne rotunde de brad, dar încă nu visam că voi ajunge vreodată acolo.
RAIUL DE SUB ZĂPEZI
Dacă cineva pronunţa cuvântul RAI, cei mai mulţi văd acolo o grădină cu flori, linişte şi... îngeri care se plimbă. Pentru mine Raiul era acel munte, tot timpul acoperit cu zăpadă.
Abia prin anul 1992, când am descoperit internetul, această superbă realizare a omenirii, domeniul care nu te lasă fără răspuns la orice întrebare ţi-ai pune, am citit tot ce se găsea acolo despre Matterhorn, am aflat că acel sătuc de poveste se numeşte Zermatt şi că este o staţiune montană de toată admiraţia, că acele căsuţe din lemn găurit de cari există şi acum, dar în centru sunt umbrite de măreţia pensiunilor şi hotelurilor.
Mi-am zis că trebuie să găsesc acel colţ minunat de unde a fost fotografiat Matterhornul, chiar dacă eu nu voi avea lumina şi inspiraţia celui care a făcut fotografia din calendar. Trebuia să ajung măcar la poalele Matterhornului!
Încă din iarnă am început cu documentarea, am studiat hărţi, trasee din cele mai pitoreşti, campinguri unde să te poţi odihni o noapte după oboseala drumului cu maşina.
Am făcut calcule, am adunat kilometrii de parcurs, costul benzinei, taxele de autostradă, taxele de camping, am pus deoparte câţiva euro pentru mici suveniruri şi cei 50 de euro, preţul unui bilet de tren care te duce pe şinele cu cremalieră la mijloc, până la Gornergrat, ultima staţie, la ceva peste 3000 metri altitudine, de unde, dacă eşti bun la suflet, în faţa Celui Atotputernic, şi prinzi o zi cu cerul senin, acolo sus vei admira, pe lângă măreţia Matterhornului, încă 18-20 de vârfuri (din cele 82 ale Alpilor) care depăşesc înălţimea de 4000 de metri. Monte Rosa, Liskam, Castor şi Polux, Breithorn, Dent Blanche,Weishorn - Doamne, ce nume cu rezonantţă! Şi i-am văzut pe toţi!
Prin unele dintre aceste vârfuri trece linia imaginară a frontierei între Italia şi Elveţia, asta doar pe hărţile geografice, pentru că tu, călătorule, nu ve găsi această limită geografică dintre două ţări, vei găsi ultima staţie spre Rai, un sigur pas...
DOR DE AVENTURĂ
Dacă, pentru mulţi dintre voi, pare marea aventură, a ajunge acolo este însă aşa de simplu...!
Vă spun secretul meu. Căutaţi un amic care este bântuit de nebunia muntelui şi a călătoriei, să aveţi o maşina cu consum redus şi care să poată parcurge 5000 km fără sa vă lase în drum, un cort şi folie dacă plouă şi câte 350 de euro fiecare. Mâncarea, majoritatea de acasă, cu excepţia pâinii, că doar nu mergeţi acolo ca să vă îngrăşaţi; mâncarea prea multă la drum lung produce somnolenţă...
După 10 zile de asemenea drum să vă păstraţi 3-4 zile de concediu pentru odihnă - mai ales că acum noua legislaţie nu mai acordă sporuri pentru stres în urma concediului. Veţi veni obosiţi, dar cu inima plină de frumuseţe.
Asta am făcut eu vara trecută împreună cu un amic şi nici unul dintre noi nu a regretat o clipă. El ieşea pentru prima dată din ţară, eu eram deja pe post de GPS, experimentat, şi drept recompensă după "ziua Matterhorn", l-am trecut peste Simplon-pass spre marile lacuri italiene, Como, Garda şi Magiore, ne-am bălăcit piciorele în fiecare câte puţin şi, pentru ca şi el să fie mulţumit, am traversat lanţul Dolomiţilor de la Bolzano la Cortina d' Ampezzo, prin pasul Pordoi.
Am urcat drapelul României la aproape 3500 m altitudine, într-o zi dumnezeiesc de frumoasă; Matterhorn ne făcea cu ochiul şi acolo.
După o asemenea călătorie, am văzut cum unii se îngrijesc de tot ce este frumos lăsat de la natură: în zona Matterhornului nu se intră cu maşina, pentru evitarea poluării, decât până le vreo 20 km de munte, ultima localitate cu acces auto este Tasch sau Randa. De acolo toată lumea circulă cu trenul, iar în Zermatt singurele mijloace de transport sunt nişte taxiuri gen microbuz, electrice, pentru cei cu încheieturile de la picioare amorţite, şi caleşti cu cai bine întreţinuţi pentru cei cu bani mulţi.
După ce am văzut pe viu cum ştiu elveţienii să acorde respect unui munte şi naturii, în general, revenind în ţară, am urcat iarăşi la munte, la Lacul Vulturilor, pe care l-am găsit brăzdat de nesimţirea ATV-viştilor şi a celor cu JEEP-ul, care urcă până acolo să râgâie o bere.
M-am întrebat, întristat, de ce oare nu s-a gânditîncă nimeni la o lege bine întocmită pentru munte?!
Citește pe Antena3.ro
