Fascinaţia nordului

In fiecare an, in jur de 200.000 de turisti se duc in Norvegia pentru a se fotografia pe marginea unei faleze care se prabuseste in mare de la o inaltime de 300 de metri. Ea se numeste Cap Nord si, asa cum ii indica numele, este punctul cel mai nordic al continentului european. Unii se intorc de acolo chiar cu un fel de "autentificare" a performantei lor: industria turismului are grija sa le vanda un document in care se precizeaza ca numitul X a atins pe data cutare cel mai nordic punct al Europei. In urma cu vreo 20 de ani, cand am calatorit pentru prima data in Portugalia, m-am lasat prins si eu de un joc similar si, in schimbul unei sume derizorii, m-am dotat la randul meu cu o patalama in care se mentiona ca numitul Matei Visniec a pus piciorul la Cabo da Roca, punctul cel mai vestic al continentului european… Marturisesc ca imi place sa fiu turist si uneori chiar sa practic "turismul de masa". In definitiv, nu poti observa spectacolul lumii in detaliile sale esentiale daca nu te afli in centrul ei, in arena, daca nu dai din coate cu toti ceilalti, daca nu stai la coada pentru a urca cu un teleferic pe un varf de munte insipid sau daca nu mergi la mare in momentul cel mai aglomerat al sezonului.

In Norvegia, insa, la sfarsitul lunii august, am descoperit un altfel de turism, foarte "aerat", extrem de calm (altfel spus la adapost de stress), oarecum ecologic si de lux.

N-am ajuns chiar pana la Cap Nord, m-am multumit cu cateva zile la Oslo, cu o traversare a Norvegiei in tren de la est la vest, mai precis de la Oslo la Bergen, si apoi cu vizitarea catorva fiorduri in zona Bergen. Pasiunea mea pentru nordul Europei nu este una viscerala, fantasmele mele geografice si culturale se concentreaza asupra Sudului si asupra spatiului Mediteranei. Totusi mi-am dorit sa inteleg, pentru experienta mea de scriitor, de ce multa lume este atrasa de Nord ca de un sport extrem.

In anul 2006 in orasul Bergen, al doilea mare oras al Norvegiei dupa Oslo si prima sa destinatie turistica, a plouat timp de 72 de zile fara incetare. De altfel chiar ghizii locali recunosc ca la Bergen ploua cam 300 de zile pe an. Cand am auzit aceasta fraza mi-a venit in minte automat un anunt publicitar vazut candva la Menton, pe Coasta de Azur a Mediteranei, anunt in care orasul se lauda ca ofera anual 300 de zile cu cer senin. Pe mine, insa, cerul mai mult innourat de la Bergen m-a costat, intr-un hotel de trei stele, cam dublu decat ceea ce platesc eu pe o noapte cind merg la Menton… Care sa fie deci explicatia pentru aceasta febrila pasiune a unora pentru Nordul atat de scump?

Sigur, fiordurile norvegiene si natura acestei tari sunt o explicatie. Peisajul fiordurilor este unul cu totul tulburator mai ales ca unele dintre ele iti dau impresia ca ai ajuns la capatul pamantului, daca nu cumva chiar intr-o alta lume, lunara, polara, suprarealista. Norvegia isi "vinde" fiordurile ca pe niste minuni ale naturii, ca pe niste forme de poezie in stare pura, ca pe niste spatii care au stiut sa-si conserve salbaticia initiala. Intre luna mai si luna iulie Norvegia mai este scena acelui spectacol numit "noptile albe", cand soarele nu apune practic niciodata, in timp ce iarna zilele devin fascinante prin absenta aproape totala a soarelui, ba chiar si a luminii, totul plutind intr-un fel de ceata laptoasa sau cenusie. Amatorii de fenomene stranii sunt efectiv perfect serviti intr-o tara in care ploua si iese soarele de o suta de ori pe zi, doldora de ghetari si de cascade, o tara in care muntii siroiesc de apa iar tarmul zdrentuit de fiorduri masoara, doar pe coasta Atlanticului, 1300 de kilometri…

Unele dintre aceste fiorduri sunt adevarate "celebritati" precum cel numit Sognefjord, cel mai lung din lume: 204 kilometri. Partea sa cea mai spectaculoasa se afla la capatul sau, acolo unde se termina el in forma de semiluna si unde muntii si nenumaratele cascadele il coplesesc cu grandoarea lor pe turist. In timp ce admiram si eu, de pe puntea unui vas, acest peisaj care mi se parea ireal intrucat nu era alterat de om, auzeam in jurul meu vorbindu-se in rusa, in japoneza, in spaniola, in italiana, in germana, in engleza… Nu voi sti niciodata cate nationalitati ne aflam pe vas, dar intre cei prezenti se instalase un fel de complicitate. Turistii care veneau de la Bergen, pentru a ajunge in acest paradis salbatic, facusera doua ore cu trenul si apoi doua ore cu autobuzul. Complicitatea celor care vizitau fiordul cu nume greu de pronuntat tinea deci si de faptul ca toti se simteau "departe de lumea dezlantuita". Aparatele de fotografiat si de filmat nu se opreau practic nici o secunda, expresiile admirative se etalau continuu pe fete si atunci am avut o revelatie: turistii atrasi de Nord doresc de fapt sa se scufunde intr-o natura inca virgina, pe care omul nu a reusit inca nici sa o polueze si nici sa o murdareasca. Ceva nespus de aspru si de auster emana de fapt din peisajele pe care le ofera tari precum Norvegia, Finlanda, Irlanda, Scotia sau Islanda. Ele mai au in comun notiunea de inospitalitate, ori iata ca a aparut o industrie turistica de lux care il duce pe turistul cu bani multi in spatii inospitaliere. Intr-un fel, cei care iubesc Nordul formeaza un club aparte: ei isi doresc sa vada o natura in stare pura dar inafara turismului de masa. Turismul pe care si l-a dezvoltat Norvegia este, oarecum, unul elitist.