Balmoral, vasul nostru. Ciudat sentiment. Să știi că, de fapt, călătoria noastră s-a sfârșit în Canada, iar New Yorkul este destinația unde ar fi trebuit să ajungă Titanicul. Penultima zi a călătoriei a început în zori, odată cu sunetul prelung al sirenelor vaporului nostru. Eu eram deja pe terasa apartamentului meu, împreună cu alți câțiva pasageri prieteni care nu aveau privilegiul unui balcon mare. Ne apropiam de Statuia Libertății. Mi s-a făcut pielea de găină pe mine. Am fost la New York de zeci de ori, dar niciodată pe mare și mai ales să am Statuia Libertății în fața. Așa văzusem în filme că soseau imigranții acum 100 de ani. Sincer, eram copleșit. Eram „în istorie”, eu, un simplu băiat al unor învățători din munții Buzăului. Titanicul ar fi trebuit să ajungă la New York în data de 17 aprilie, la dana 59. Carpathia, pe care se aflau aproape 100 de supraviețuitori, a ajuns la New York pe data de 20 aprilie la dana 54. Balmoral a ajuns la New York pe data de 19 aprilie la dana 88. Organizatorii ne-au anunțat că putem merge în oraș și că vom dormi încă o noapte pe vas, pentru ca debarcarea să se facă pe 20 aprilie, ziua în care au coborât supraviețuitorii de pe Carpathia. Dana 88 este în partea de jos a Manhattanului, în apropierea străzii 14. Pe chei m-au așteptat fetele mele, Catinca și Ștefana. Le-am propus să urce să vadă Balmoralul, dar au refuzat și am preferat să mergem cu toții în oraș, să povestim. Așa am aflat emoțiile prin care au trecut când la televizor s-a vorbit despre furtuna din primele zile, despre blestemul Titanicului, despre preluarea cu elicopterul a unui pasager cu atac de panică. Catinca m-a ținut tot timpul de mână, iar Ștefana a stat agățată de mâneca puloverului meu. Spre seară, ele au mers acasă, iar eu m-am întors pe vas. Nu era o atmosferă de relaxare, dar nici o atmosferă de tristețe. Rudele celor morți încă purtau haine negre, iar rudele celor care s-au salvat purtau costume de epocă. Pe total, era totuși o atmosferă de ușurare și de îndeplinire a unei misiuni. Seara, la restaurant, comandantul ne-a vorbit despre naufragiu, dar și despre șansa pe care au avut-o supraviețuitorii. Organizatorii ne-au mulțumit pentru comportamentul exemplar, iar ca meniu am fost serviți cu mâncarea care era programată în listele restaurantelor Titanicului (descoperite în arhive), pentru ultima seară. Am primit cu toții câte o copie a acestui meniu, iar orchestra a cântat melodii ale epocii. Seara târziu am mers la culcare. Dimineața, ultima cafea pe terasă, ultimele poze și debarcarea pe puntea tradițională lăsa pe chei la dana 88. Iată că au trecut 110 ani și am avut bucuria să împărtășesc cu voi, dragi cititori ai Jurnalului, fantastica mea călătorie.
Să ne auzim sănătoși, în bună pace și vă promit că, împreună, o să depănăm amintiri și la comemorarea a 120 de ani!
Vinerea viitoare ne întoarcem la partea palpitantă a poveștii tanzanitelor cumpărate de la tribul de maasai! Să nu ratați Jurnalul Național, pentru că nu știți ce pierdeți!