Inimă de stridie cu suc de lămâie

Actorul şi regizorul american Woody Allen obişnuieşte să spună: "Nu am să mănânc niciodată stridii! Vreau ca mâncarea mea să fie moartă - nu bolnavă, nu rănită -, pur şi simplu moartă!", neînţelegând nici în ruptul capului cum poate cineva să mănânce, fie şi din curiozitate, bucăţica aceea de carne care pulsează între cochiliile care seamănă cu o piatră (cu un şist neregulat), darămite "douăsprezece duzini" de stridii, precum Edith Piaf.

Nicolae Ceauşescu, în schimb, a avut alt motiv să refuze bunătate de moluşte: când i s-au oferit la prânz, i s-a vorbit şi despre efectele lor afrodiziace - iar dictatorul român a considerat că nu are nevoie de nici un supliment alimentar în acest sens.

Faima de afrodiziac au căpătat-o stridiile încă din Antichitate. Se mai spune şi că pe vremea aceea valorau greutatea lor în aur şi de aceea nu se găseau decât pe mesele celor mai bogaţi dintre cetăţenii Romei. Astăzi, preţul lor nu mai e chiar atât de sus, se spune că, în funcţie de calitate, de mărime şi de provenienţă, pot costa între 1,5 euro şi 2,5 euro bucata. Important de ştiut este altceva: stridiile trebuie ţinute la temperatură scăzută, fiind foarte perisabile.

Pe de altă parte, e bine să nu vă aventuraţi să alegeţi cele mai mari dintre exemplare, pentru că e ştiut că stridiile mai mici sunt mai moi.
Unii consumă stridiile prăjite, coapte, fierte sau sotate. Ai impresia că reţetele au fost create tocmai pentru a-i atrage să le mănânce şi pe cei care gândesc precum Woody Allen. Totuşi, oricare cunoscător îţi va spune că numai o stridie consumată crudă, pe o jumătate de cochilie, stropită cu suc de lămâie, cu un pahar de şampanie este cu adevărat gustoasă!

Un studiu realizat în urmă cu patru ani arăta că producţia mondială de fructe de mare se află în declin şi că până la jumătatea acestui secol acestea vor deveni din ce în ce mai rare. Stridiile - fie ele de Oostende (considerate de maeştrii bucătăriei franceze drept cele mai bune din lume), fie de Marennes (cu inconfundabila lor culoare de smarald, dată de specia de algă pe care o consumă în mediul lor natural, în bazinul Marennes-Oleron din Franţa) - se vor supune şi ele acestei legi naturale.

Asta dacă nu se va face ceva pentru repopularea cu stridii a locurilor unde a fost dintotdeauna "casa" lor. Un demers în acest sens a făcut deja românul Mirică Crivăţ, căruia i-au trebuit vreo şase ani pentru a pune la punct o fermă pentru creşterea midiilor şi a stridiilor în Marea Neagră. Munca nu este deloc uşoară. Se cresc în cutii plasate în apă, pe suporţi stabili, de anumite dimensiuni.

"Stridia se fixează o singură dată în viaţă, se sudează de suport şi acolo se dezvoltă. Sunt mari filtratoare de apă, iar acolo unde ele cresc claritatea mării este foarte mare; ele mănâncă 24 de ore din 24. Stau deschise şi filtrează apa, câte 8 litri fiecare", îmi povestea Mirică Crivăţ atunci când i-am vizitat ferma de moluşte din largul Mării Negre.

Trebuie să ştii foarte bine când să le recoltezi, pentru a avea o producţie de calitate. Când temperatura apei scade brusc, de exemplu, se declanşează reproducerea. Atunci muşchiul dulce al moluştei se subţiază. "Şi inima stridiei se micşorează. Ştiaţi că stridiile au inimă?", mă mai întreabă acvacultorul. Nu, nu ştiam. Oare Woody Allen ştie?