Niponii au un respect ieşit din comun pentru trei categorii de persoane: bătrânii, copiii şi handicapaţii. Pentru cei din urmă există facilităţi nemaipomenite, gratuităţi, servicii sociale şi tot ce poate pune societatea la îndemâna defavorizaţilor.
Primii sunt veneraţi şi nimeni nu ar contrazice un bătrân în ruptul capului, nici nu l-ar lăsa să aştepte la coadă şi nici nu-i va pune la îndoială înţelepciunea. Cât despre copii, acestora, chiar ajunşi la adolescenţă, li se trec cu vederea pozne şi ştrengării care ar impune oriunde în Europa sau America o admonestare severă dacă nu chiar mai mult. Ştrengarii şi mai ales puştoaicele sunt, în locurile publice, de o obrăznicie scandaloasă, tratată de adulţi cu multă indulgenţă. În tren sau în metrou, micuţele japoneze fac glume cu substrat sexual, în vreme ce adulţii roşesc până în vârful urechilor, ascunzându-se după paginile revistelor sau privind pe geam chiar şi atunci când trenul trece prin tunel.
POLITEŢE. Apropo de tren, când intră în gară, pasagerii aflaţi pe peron sunt avertizaţi să păstreze distanţa regulamentară cam în felul acesta: "Stimate călător, trenul cutare care merge în direcţia cutare se grăbeşte să vină în întâmpinarea necesităţilor dumneavoastră, drept pentru care intrarea lui bruscă în staţie ar putea să vă pricinuiască neajunsuri, aşa încât vă rugăm să nu depăşiţi linia portocalie...". Da, până şi robotul este obositor de politicos, nu mai vorbim despre angajaţi. Un localnic mi-a spus "secretul" politeţii funcţionarilor: fiecare amploiat se poartă de parcă ar fi patronul firmei la care lucrează. Cum aşa? Uite aşa: fiecare se adresează clientului ca şi cum banii plătiţi de client pentru serviciile prestate i-ar intra chiar lui în buzunar. De aceea e aşa de mare jalea când o firmă dă faliment. Angajaţii resimt asta ca pe o nenorocire personală. Închipuiţi-vă cum ar fi în România să se poarte fiecare ca un patron...
CURĂŢENIE. Am umblat prin oraş cu buzunarele, dar şi cu geanta pline de gunoi. Pentru că nu sunt coşuri de gunoi pe nicăieri. Nu sunt pentru că filosofia curăţeniei nipone e invers decât a noastră. Nu trebuie să cureţi gunoiul de pe stradă. Nu e mai simplu să nu-l produci? Mănânci un sandviş, bei un suc, se termină un pachet de ţigări? Bagi în sacoşă, le duci acasă la tine şi le arunci la containerele anume desemnate. Nu aiurea, că amenda ajunge şi la 5.000 de dolari. Nici fumatul pe stradă nu e privit cu ochi buni. Adică nu e interzis prin lege, dar îţi stă fumu-n gât când te vezi privit de zeci, sute de ochi dispreţuitori. Într-o ţară dezgustată şi speriată de poluare, fumatul nu e deloc la modă. Sunt locuri pentru fumători, dar oare de ce mi s-a părut că toţi cei care-şi potoleau viciul acolo arătau ca nişte aurolaci bătrâni?
BACŞIŞ. M-am săturat să fiu alergat pe stradă de chelneri. Mi s-a întâmplat de trei ori. Apoi m-am dezvăţat să las bacşiş. La naiba, cum să nu laşi la casă câţiva firfirici ori câţiva yeni după o masă ireproşabil servită? Dacă în România bacşişul e... ceea ce e, dacă în Israel şi în alte ţări ciubucul e trecut în nota de plată, un oficial 10%, în Japonia e socotit o ruşine fără margini. Singurul om care mi-a vorbit pe un ton aspru, cât am stat pe-acolo, a fost un prăvăliaş care mi-a restituit bacşişul. Japonezii nu prea iubesc banii. Adică nu le place să pună mâna pe ei. Li se trage de la samurai, care n-ar fi atins banul nici mort. Afacerile casei erau treaba femeilor. De aceea, la ieşirea Japoniei din feudalism, femeile au fost primele acceptate la studii economice şi în comerţ. Asta a fost una dintre cauzele emancipării femeii.
REGULI. Fumatul e şi o problemă poliţienească. Băgam nicotină într-un loc mai ferit, dar mă simţeam privit. Un poliţai se învârtea în jurul meu încruntat. Când ajung cu ţigara spre final, se îndreaptă spre mine cu pas decis, îmi vorbeşte hotărât scoţând din buzunar un fel de tabacheră de aluminiu şi mă îndeamnă să-mi storc acolo mucul. Sunt demn, rânjesc politicos şi scot propria cutie din buzunar (de plastic, un capac de film foto) şi-mi ascund acolo puturoşenia, apoi bag cutia în buzunar. Faţa i se destinde brusc într-un "Haaai!", adică un "daaa!" apreciativ şi satisfăcut, semn că-mi învăţasem bine lecţia de acasă, de la sensei-ul meu.
Citește pe Antena3.ro