Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Îmi arunc la repezeală câteva boarfe în geamantan şi-mi verific actele, ca nu cumva să-mi lipsească ceva. Plec la drum, în Portugalia. Mi-am dat întâlnire cu mine însumi tocmai la Estoril. Nu ne-am mai văzut cam de mult, înţărcuiţi în fel de fel de fleacuri. În îndepărtata Lusitanie, iau în calcul, nu ne va deranja nimeni, vom fi doar noi doi. Cel mai lesne te întâlneşti cu tine însuţi la mare depărtare de casă. Şi în singurătate. Pentru că singurătatea nu minte niciodată, e o oglindă infailibilă! Sunt uşor încordat, fiindcă nu ştiu pe cine voi regăsi acolo.
Dacă mă voi fi schimbat într-atât încât să nu mă mai recunosc? Ori dacă propria-mi însoţire mă va stânjeni în solitudinea atât de căutată? Întrebările acestea vin năvală peste mine şi nici nu observ că avionul s-a ridicat deja. Şi-a luat detenta de planare şi sperie pâlcul de nori rătăciţi în imensitatea cerului. ("Avion, cu motor,/Ia-mă şi pe mine-n zbor!", strigam rugător scrutând văzduhul Islazului ori de câte ori păsările metalice brăzdau tavanul satului. Eram copil şi nu cutezam să sper în generozitatea zeilor înaripaţi.) Pământul se micşorează treptat, până ce din el rămân numai linii şi vagi figuri geometrice, într-o neorânduială vastă. De sus, de la subsuoara Domnului, viaţa îşi risipeşte orice însemnătate, devine o paranteză minusculă. Păi ce sunt oamenii, nu scurte paranteze în devălmăşia infinitului?
La München, în aeroport, termin spovedania adrianpăunesciană. Poetul septuagenar se declară "Vinovat de iubire", dar "autodenunţul" literar nu are acoperire în miezul mărturisirii. Căci în foile cărţii nu dibuiesc deloc iubire, ci violuri consimţite şi coituri animalice. Tandreţe ioc, iar împreunările trupeşti sunt acompaniate de obscenităţi şi brutalităţi. Simple răzbunări şi răbufniri carnale, nimic altceva. Mitul hipersexualităţii masculului carpatin nu e ocolit, bolboroseşte ostentativ mai ales că soţul încornorat e ungur, duşmanul istoric al românului. Superbă în schimb scena nunţii-înmormântare de la Săpata, cu mirele întins şi stins pe-o uşă şi cu mireasă văduvă în pragul măritişului. Cu gorniştii îngropăciunii şi cu lăutarii nupţiali jelind din bărci diferite, cocoţate deasupra Dunării revărsate şi lunecând în clopotniţa bisericii lacustre pentru a primi binecuvântarea popii rezemat de turlă. Cu mireasa înţolită în alb şi negru, metamorfozată în duh al puhoiului ucigaş şi evaporându-se în neantul neîntoarcerii.
Inima îmi zvâcneşte tulburată, însă nu-mi pasă dacă cineva m-ar surprinde în flagrant delict de emoţie artistică. Hulit şi adorat în egală măsură, Adrian Păunescu scrie aidoma lui Marquez sau Llosa şi, zău, paginile respective, ele singure, îmi potolesc setea de extaz spiritual. Restul lecturii mă plictiseşte, n-are altitudine estetică.
"Fiecare, în sine, înjură. Toţi, în cor, laudă", ne lămureşte, cu haru-i neîntrecut, Bardul de la Bârca asupra viciului fundamental al românului. Chiar aşa, nimeni n-a zugrăvit în atât de puţine cuvinte drama acestui popor. Fiindcă azi e ca ieri, şi mâine va fi la fel, solidaritatea există în slugărnicie, în făţărnicie, nicidecum în curaj. Însă, vorba confratelui de jurnal Răzvan Bărbulescu, "Bizonul e substantivul colectiv care ne reprezintă cel mai bine când ne instalăm somnolent în starea de solidaritate". Temeritatea nu trece dincolo de uşa apartamentului ori a bordeiului, dar servilismul se poartă la vedere, ca titlurile de nobleţe.
Timpul se scurge anevoie, iar fusul mă răsuceşte la ora Bucureştilor, prelungindu-mi nerăbdarea. Ca să-mi îndulcesc urâtul, îl urmez pe Gabriel Liiceanu la o "întâlnire cu un necunoscut". Scriitura filosofului mă încântă dintotdeauna, are cadenţă şi şarm, e pedantă şi profundă. Sigur, am avut şi am rezerve faţă de unele simpatii politice ale domniei sale, însă importante îi sunt cărţile, şi nu poticnirile civice. "Necunoscutul" care-l locuieşte pe discipolul noicist este sensibil şi cult, vanitos şi resentimentar, candid şi darnic, nostalgic şi gracil. Un om adică, în toată complexitatea minunatei creaţii divine. Oricum, liber cugetătorul nu se sfieşte să se înfăţişeze cititorului cu defectele care nu-l ocolesc. Dimpotrivă.
Aterizăm împreună la Lisabona, unde ne despărţim o vreme. În forfoteala cosmopolită l-am zărit pe "necunoscutul" dinlăuntrul meu. L-am recunoscut din prima, deşi e neras şi încercănat. Ridurile i s-au înăsprit, iar cătătura toarce trist, şi-a tocit trufia tinereţii. Şi părul e altfel, a albit pe la tâmple. Dă semne de îmbătrânire, l-a încolţit şi pe el vârsta. "În general, mediocrii dau bătrâni frumoşi", zice Virgil Ierunca şi-mi iscodesc alter ego-ul cu oareşce curiozitate, ştiindu-l defel mediocru. Dar la ce foloseşte frumuseţea senilă?
Îl salut cu simpatie şi înaintăm spre taxiul care picoteşte în parcarea zumzăitoare. Îl simt cum se frământă lângă mine, dar şi eu sunt aşijderea.
