Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Există în lumea aceasta largă locuri ieşite din comun. Unul dintre ele este cel în care se află pivniţa domnului Hemingway, dar şi multe alte “lucruri” exotice chiar prin simplul fapt că… există!
Revelaţie - Insula de la capătul Americii
Există în lumea aceasta largă locuri ieşite din comun. Unul
dintre ele este cel în care se află pivniţa domnului Hemingway, dar şi multe
alte “lucruri” exotice chiar prin simplul fapt că… există!
Dar despre pivniţa domnului Hemingway, altă dată mai pe larg. N-are rost să-l scoatem din prima băutor. Era în primul rând scriitor. Iar în acest loc, în care se stabilise într-un moment al vieţii lui, scria până aproape de prânz. Nu pornim de la o propoziţie a magnificului scriitor, ci de la un nume: Key West.
Insula. Înainte de toate, şoseaua de la Miami spre Key West este o minunăţie. Imediat ce părăseşti malul Peninsulei Florida ai de parcurs 17 insule. Între insule, poduri suspendate. Unul dintre ele are peste 11 km, fiind unul dintre cele mai lungi poduri suspendate din lume. Insulele au denumiri care duc în trecut: Key Largo, Islamorada, Marathon. Şi impresia este că te îndrepţi fără frică spre Cuibul Piraţilor din Caraibe. De fapt, spre Key West. Cum intri în “orăşel” te întâmpină orătăniile locale: cocoşei şi găinuşe care merg nestingheriţi pe străzi. Se poate spune că emblema Key West-ului este găinuşa, aşa cum emblema Berlinului este ursul! Case mici, din lemn consolidat, nici urmă de bloc şi aproape nici o clădire modernă. De la malul oceanului începe “centrul”. Magazinele de la parterul caselor cu un singur etaj (cele mai multe fără etaj) fac deliciul turiştilor. Apropo: în magazine, tot ce vrei şi ce nu vrei legat de piraţi.
Maşinile se lasă la periferie, se închiriază motorete electrice sau insula se parcurge lejer pe jos. Peste tot, “urmele” piraţilor. Stai şi te întrebi: cine sunt, totuşi, locuitorii acestei insule pierdute la capătul Americii uriaşe? Răspunsul îl poţi afla cu uşurinţă, întrebând un localnic care reazămă poarta casei sale: “Oameni care fug de oameni”. Majoritatea foşti puşcăriaşi, care au ispăşit pedepse de zeci de ani şi s-au retras aici, la capătul lumii, sunt în America, dar nu în America zilelor noastre… Nu vor să vadă sau să fie văzuţi. Apoi, mulţi oameni care au trăit prea mult în tumultul necruţător al vreunui oraş ca New Yorkul. Nu în ultimul rând, oameni care fug de civilizaţia stresantă, oameni pentru care parfumul unui astfel de oraş este elixirul vieţii fără de moarte.
Citește pe Antena3.ro
Ca un Gulliver. În trecere, după ce ai stat la o berărie fără pretenţii, te poţi saluta cu perechea uriaşă din faţa Muzeului de Istorie al oraşului. Reprezintă simbolul primelor familii de emigranţi din insulă, unde el a venit “înarmat” cu o furcă (în sud se face agricultură, nu industrie), iar ea cu o valiză burduşită cu haine. Etichetele de pe valiză simbolizează faptul că au mai încercat şi în alte locuri, dar s-au stabilit în acest colţ de rai. Cum se numeşte această pereche? Good Bless America! Privesc încă o dată liliputanul port şi parcă văd vasele piraţilor, parcă aud ciorovăiala lor pe prada adusă la împărţit, ascult vocile îngroşate de romul băut şi bocănitul piciorului de lemn al căpitanului pe punte. Îmi iau adio de la această lume fascinantă, îmi trag pe ochi banda neagră de 2 dolari luată dintr-un magazin de suveniruri şi demarez către civilizaţia mileniului trei, cea a vitezei, a stresului, a poluării, a aglomerării, în care nici măcar Hemingway nu s-ar mai putea înghesui. Plec cu gândul că, într-o bună zi, m-aş putea retrage în acest loc, care parcă îţi prelungeşte viaţa.
O sporovăială
În port, foarte multe bărcuţe de locuit, cochete. Intru în vorbă cu o doamnă care croşetează într-un fotoliu aflat pe chei, în faţa unei astfel de bărcuţe-casă. La geamurile minuscule sunt ghivece cu flori, lucru neîntâlnit în America. Doamna îmi spune că locuiesc de 25 de ani pe barcă ea şi soţul. Sunt din Grecia, soţul a omorât pe cineva într-o încăierare, fiind beat criţă, a făcut 20 de ani de închisoare şi de la eliberarea lui locuiesc aici. Au curent, cablu tv, toaletă ecologică. N-au mai ieşit în larg de mult. Cer permisiunea să le vizitez “locuinţa”. Bucuroasă, femeia îşi strigă bărbatul. Un tip scund, slab, măsliniu, cu privire ageră. Casa? O sufragerie mică, un dormitor cât o cabină de tren, o bucătărie cât să încapă o măsuţă de gătit, un duş. Îmi oferă o bere ieftină, mai sporovăim puţin şi plec.
