Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ei bine da, au sosit şi momentele de adio. Spun momentele pentru că un asemenea tren nu putea să se despartă de noi oricum, ci oferindu-ne nu doar o clipă de frumos bun rămas, ci mai multe.
29 februarie 2008
Să vorbim despre primul moment: un bal de adio. Iar când a apărut ideea ca balul de adio să fie mascat, toată lumea a fost absolut încântată. Mai ales eu, care ador balurile de acest gen. Chiar mi-am adus aminte în acea seară de frumoasa tradiţie a Bucureştiului de pe vremuri, şi anume aceea de a se organiza baluri mascate. Se întâmpla pe la 1871, pe vremea lui Carol. Serile cu bal mascat erau în zilele de joi şi în zilele de duminică. Era o tradiţie a iernilor. Şi, dacă nu mă înşel, cele mai stilate baluri mascate se organizau pe vremea aia la Sala Slătineanu, care exista acolo unde acum se află Casa Capşa. Dacă mi-ar sta în putere aş încerca să reiau aceste frumoase şi vechi obiceiuri, care existau pe vremea gloriei Bucureştiului. Desigur, aş mai adapta din ele, dar esenţialul este că tradiţia reprezintă întotdeauna seva pentru orice fel de viitor!
Dar să trecem la fapte. Eu, îmbrăcat în Zorro, nu-mi găseam astâmpărul până a "sunat goarna" să mergem în vagonul restaurant. Toţi frumos îmbrăcaţi, cocoanele dichisite şi... cu toţii cu măşti pe faţă. Dacă stai să te gândeşti bine, nu era mare lucru, dar ne bucuram ca nişte copii. Dupa cină... surpriza. Barul de zi şi vagonul-platformă decorate cu sute de baloane, lumini excentrice şi mulţime de pahare cu cockteil de diferite culori. Dansul, veselia şi trabucurile au ţinut mult după miezul nopţii. Spre dimineaţă au mai rămas numai "eroii", împreună cu personalul, mascat şi el, acum liber să poată bea un păhărel. Răsăritul soarelui m-a găsit pe platformă, ieşit din starea de Zorro şi admirând întinderile nesfârşite de verdeaţă. Aventura noastră se apropia de sfârşit. Dar ce aventură! Trenul a oprit într-o gară mică, plină cu copii care mergeau la şcoală.
M-a străfulgerat o idee. Am deschis uşa de la bar şi am chemat câţiva copii înăuntru, să ia baloane. Când au coborât cu baloanele de sfoară, restul micuţilor au năvălit în vagon şi în câteva clipe sutele de baloane se mutaseră pe peron. O frumuseţe de nedescris. Trenul care trebuia să-i ducă la şcoală a mai zăbovit câteva minute, aşteptând copiii cu baloanele în mâini şi ghiozdanele pline cu bomboane şi prăjituri. Ne-au făcut cu mâna şi au strigat în cor "Thank you" până ce trenul s-a pierdut în zare. În acel moment, vă rog să mă credeţi că am murmurat "Good bless Africa!". Nu ştiu ce mi-a venit, poate sună cam ciudat, dar asta e.
Am fi vrut să ne pliem pe binecunoscuta zicală "de la bal la spital", în sensul că am fi vrut să petrecem până la pierderea cunoştinţei (nici chiar aşa!). Dar trebuia să ne păstrăm proaspeţi întrucâtva, deoarece nu era chiar "ultima seară, ultima escală", mai urmau nişte mici vizite, o să vedeţi dumneavoastră unde. Că tot vorbeam despre momente.
(Va urma)
