LA PĂDUREA CARE ALUNECĂ/Gingaşe căprioare în Toronto

A fost iarnă grea în Canada - în cursul lunii ianuarie s-au înregistrat şi minus 25 de grade. Tocmai de aceea, căprioarele, mânate de foame, au ajuns aproape de centrul oraşului Toronto. Oraşul fiind, metaforic, o pădure imensă!

Toronto însemna în limba indienilor americani "pădurea care alunecă spre apă". Astăzi însă pădurea nu mai ajunge până la Lacul Ontario, ca pe vremea întemeietorilor, pe malul acestuia ridicându-se în locul arborilor zgârie-norii care dau oraşului "tonul".

Iarna înseamnă aici o ciudată "piesă" asamblată urbanismului, un moft interesant format din ingredientele zăpadă, frig şi puţin viscol (winter storm - cum i se spune pe plan "local") pentru cei care au preferat să-şi situeze casele la marginea oraşului. Nu acelaşi lucru înseamnă pentru  animalele care, ca peste tot în lume, au fost asimilate hulpav de noua civilizaţie din beton şi fier.

VREMURILE. Nu le hăituieşte nimeni: nici câinii vagabonzi, nici oameni răi, nici copiii needucaţi. Le hăituieşte numai foamea, atunci când se abate iarnă grea în Canada. Nu au în priviri frica. Le e doar foame. De aceea ajung aproape de centrul oraşului Toronto. Oamenii s-au obişnuit să le pună mâncare, iar ele vin, gingaşe precum nişte balerine, să-şi astâmpere stomacul micşorat de vremuri pe care căprioarele nu le înţeleg. Nici oamenii nu îşi înţeleg vremurile, dar şi-au educat stomacul pentru a înghiţi până şi zgura! Sau praful care iese şi iese, la nesfârşit. Sau lemnul, care pentru Canada reprezintă cel mai scump produs. Sau, uneori, pentru a-şi înghiţi propria insensibilitate, având în vedere că în această ţară au loc vânători de foci. Noroc cu căprioarele...