Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pantalonii strâmți și revoluțiile mici ale generației mele
La mijlocul anilor ’60, se purtau pantalonii strânși pe picior. Cine avea norocul - sau tupeul - să își ia o pereche „ca la modă” era imediat botezat „malagambist”. Părinții râdeau de noi: cică trebuia să folosim încălțătorul ca să ne tragem pantalonii. Exagerau, bineînțeles. Sau poate nu chiar.
Spre finalul deceniului, moda s-a schimbat brusc: pantalonii s-au evazat, părul s-a lungit, iar libertatea a început să pulseze pe sub piele odată cu muzica venită pe căi misterioase. Eram deja student când mi-am procurat, de pe piața neagră, o pereche de blugi „a la Tom Jones”. Pantofi cu talpă înaltă, toc mic, mers apăsat. Așa era „nebunia” noastră. O nebunie frumoasă.
Nixon, blugii și mirajul Occidentului
În 1969, înaintea vizitei președintelui american Richard Nixon, conducerea Universității a făcut un fel de loterie a imaginii: a ales studenți buni la carte, dar și suficient de „occidentali” la înfățișare, ca să arate oaspeților că România nu este, vorba lor, nici China lui Mao, nici Coreea de Nord.
Atunci s-a deschis și un magazin special din care cumpăram „haine străine” pe bază de voucher de la Asociația Studenților. Așa am devenit proprietarul unui costum de blugi cu fermoar la jachetă - piesă de lux în epocă. Cânta Tom Jones la televizor, dar puțini aveau televizor. Eu îl imitam în oglindă - dans, gesturi, tot. Blugii evazați și pantofii cu talpă înaltă mă făceau să cred că scena e a mea.
În vara aceea am muncit pe litoral și mi-am luat o curea de piele cu găuri mari de metal și o geacă de skai. Țin minte și azi senzația: parcă purtam un pașaport spre o lume pe care nu o trăisem, dar în care credeam.
Anii ’70: moda, ca formă de supraviețuire
Când am ajuns în sat la ai mei, în munții Buzăului, femeile bătrâne făceau cruce când treceam prin fața porților. Nu văzuseră așa ceva. Dacă mai luam și toate examenele, eram în culmea fericirii - ce altceva ne trebuia?
Anii ’70 au continuat cu moda pantalonilor foarte evazați și a cămășilor strânse pe corp. La serviciu nu puteai veni chiar ca din videoclip, dar un compromis tot făceam: pantaloni cu picior larg, o cămașă mai slim pe sub sacou, și gata - eram și decenți, și „în pas”. Eu mi-am purtat părul peste urechi, chiar și la muncă. Cu măsură, dar l-am purtat.
Era felul nostru de a ascunde frustrările firești ale unui tânăr crescut în socialism. Moda era micuța noastră libertate: colorată, uneori caraghioasă, alteori curajoasă, dar întotdeauna sinceră.
Anii ’80: moda nu a mai fost de ajuns
Apoi au venit anii ’80, ani de grea cumpănă. Tinerii de 30-35 de ani, adică noi, eram prinși între responsabilități și un regim tot mai sufocant. Atunci, nici pantalonii evazați, nici geaca de skai, nici părul lung nu mai puteau acoperi ce nu se mai putea ascunde: lipsurile, frigul, frustrările, umilințele mărunte de zi cu zi.
Dar privind înapoi, moda rămâne pentru noi un refugiu tandru. Un fel de a ne aminti că am fost tineri într-un timp care ne-a îngustat multe orizonturi, dar nu ne-a putut lua chiar totul.
Noi, dragii mei, ne revedem vinerea viitoare, cu sănătate, în pace și siguranță. Doamne ajută!
Citește pe Antena3.ro
