Plutaşi pe Köprüçay

Cel mai periculos lucru pe care l-am încercat în călătoria noastră din luna martie în Turcia, în Cappadocia, a fost să învăţăm să facem oale din lut roşu... Spunem asta celor care ne sunt ghizi în călătoria din mai, în sudul ţării, în vreme ce înaintăm în canionul Köprülü, din Munţii Taurus, şi ni se răspunde cu hohote de râs. Cât se poate de normal, până la urmă, dacă ne gândim că ţinta noastră, de această dată, e să facem rafting pe apa învolburată a râului Köprüçay. Particula "çay" se citeşte "ceai" şi înseamnă, îndeobşte, chiar ceai. Apa înspumată e însă rece ca gheaţa. De unde ceai? "Köprü" se traduce prin pod. Râul, al cărui nume antic era Eurymedon, e traversat de două poduri din epoca romană. Înalte, zvelte, neverosimile, se păstrează şi astăzi. De altfel, lângă unul dintre ele avea să se consume şi o parte din programul de "turism extrem" promis. Lung de 184 de kilometri, împletind în el şuviţele de apă ale mai multor izvoare, cu originea în preajma lacului Egirdir, Köprüçay se varsă în Mediterana în Golful Antalyei.

În trecut, apeductul mândru întocmit ducea apa lui limpede până în vechea cetate Aspendos. O legendă spune că regele locului ar fi avut o fiică foarte frumoasă şi a promis-o de soţie celui care va face cea mai folositoare construcţie pentru oraş. Doi tineri arhitecţi s-au luat atunci la întrecere. Unul a gândit şi a ridicat un apeduct lung de zeci de kilometri, pentru ca toate câmpurile să fie irigate, iar cetăţenii oraşului să nu sufere de sete. Celălalt arhitect a construit un amfiteatru. Regele era gata-gata să ofere mâna fiicei sale celui cu apeductul. Stătea pe scenă şi cugeta, şoptind. Atunci, de undeva, de sus, de pe ultimul rând de bănci, cineva răspunse gândurilor lui. Cum era posibil? Amfiteatrul era atât de perfect încât orice şoaptă putea fi auzită ca şi cum cineva rostea la urechea ta. Regele din Aspendos a ales să-şi mărite fata cu arhitectul amfiteatrului. Cel care proiectase apeductul a primit doar o mare avere... Reflectăm la asta în vreme ce trecem pe lângă ruinele uimitoarei uimitorului apeduct.

N-avem însă prea multă vreme de partea noastră. Curând coborâm la punctul de finish -acolo unde vom încheia, de fapt, câteva ore mai târziu experienţa noastră -, unde ni se face instructajul şi suntem dotaţi cu veste de salvare şi căşti de protecţie. Urcăm din nou în maşină şi înaintăm încă 12 km, până la punctul de start. «Amiralii» turci ai plutelor gonflabile preiau comanda. «Toţi înainte! Stânga înainte, dreapta înapoi! Padelele sus!» şi din nou toţi la vâsle, ca un singur om! Încercăm să dăm tot ce putem, dar pluta e nărăvaşă. În spatele nostru, o altă plută, cu ucrainieni, se răstoarnă. Conducătorul unei a doua bărci observă şi cere conaţionalilor celor căzuţi să vâslească împotriva curentului, pentru a-i ajutea să iasă din apă. Noi, slavă Domnului, trecem fără incidente majore. Ermat, «amiralul» nostru, are chiar timp de glume. Ştie unde vor fi postaŢi, pe traseu, colegii noştri cu aparatele de fotografiat sau de filmat, aşa că ne pregăteşte din timp, să dăm bine în poză. Uzi din cap până în picioare, nu simţim apa îngheţată. Poate din cauza efortului, poate din cauza adrenalinei.

Facem un popas la unul dintre podurile romane. Acolo e timp pentru altă încercare: şarpele în apă. Nu, nu e nici un şarpe de-adevăratelea. Noi suntem şarpele. Ne aşezăm în şir indian, apoi traversăm râul pe partea lui cea mai adâncă. Nu mai atingem pământul cu picioarele. Apa... abia acum ne dăm seama cât e de rece. Undeva, «funia» umană se rupe, dar imediat se face la loc. Ieşim să ne «sorim», privind încercările celorlalte grupuri. Apoi ne mutăm pe partea cealaltă a apei, acolo unde, sub podul roman peste Eurymedon, cei mai curajoşi execută sărituri mai mult sau mai puţin de nivel olimpic.

În fine, ne întoarcem la plutele noastre şi pornim din nou în jos pe râu. Deja nu ne mai este teamă de furia râului, ştim cum să-i ocolim capcanele şi, când Ermat se preface că uită să ne comande, ne îndemnăm singuri unii pe alţii: «Hai, toţi înainte, o dată! Dreapta! ţine dreapta! Stânga, înapoi! Stânga înapoi! Şi din nou toŢi odată, înainte! Hai că se poate!» Nici nu ştim bine când au trecut două ceasuri şi mai bine. Nu ne-am desprinde de apă, de vâsle, de pluta noastră albastră. Vrem să înaintăm tot mai repede, însă «amiralul» ne opreşte. S-au adunat prea multe plute, caiace, canoe... Iar linia de finish este aproape. Important nu e să ajungi înaintea celorlalţi, ci să treci prin faţa camerei de luat vederi «ca o vedetă». Când i se pare că «scena» e liberă, Ermat ne îndeamnă să reluăm vâslitul. «Cine sunt campionii?». Răspundem înălţând vâslele spre cer. "Noi suntem campionii!"