Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Echipajul velierului Phoenix a ajuns in orasul Recife, Brazilia. Vineri (22.10) la ora 9 am ajuns in dreptul marinei numita Pernambuco Iate Clube. Vremea este inchisa: este cald, umiditatea este crescuta. Din luna septembrie in emisfera sudica incepe primavara.
Din cate stim suntem a doua ambarcatiune cu vele din Romania ce poposeste pe aceste meleaguri. Primul velier care a ajuns in Recife a fost trimaranul Dacia.
Recife, capitala statului Pernambuco, este un oras cu 1,5 milioane de locuitori. Pernambuco este unul din cele 26 de state ale Braziliei si este situat in regiunea de nord-est a tarii. Brazilia este a cincea natiune ca marime de pe planeta, fiind de doua ori mai mare ca teritoriu decat India. Cele 170 de milioane de locuitori traiesc in zonele metropolitane ce reprezinta statistic mai putin de 16 procente din aria geografica a tarii.
Brazilia a fost descoperita de portughezul Pedro Alvarez Cabral in anul 1500. El a crezut ca a descoperit o insula si a numit-o Ilha de Vera Cruz. Ulterior a schimbat denumirea in Terra de Santa Cruz dupa ce si-a dat seama ca a descoperit coasta estica a unui continent. Mai tarziu teritoriul a fost denumit Brazilia dupa numele principalului produs exploatat in noua colonie: “pau brasil” sau lemnul rosu, exportat in Europa si folosit pentru extragerea vopselei rosii.
Din anul 1533 regii Portugaliei initiaza un indelungat proces de colonizare al noului teritoriu. Acesta s-a desfasurat in paralel cu crestinarea populatiei amerindiene. Mare parte a bastinasilor au fost indepartati de pe teritoriile pe care le stapaneau de secole. Colonistii i-au transformat in sclavi. Misionarii iezuiti au vrut sa protejeze populatia amerindiana. Ei au construit scoli si centre misionare incercand sa impiedice exploatarea populatiei amerindiene. Colonistii au adus numerosi sclavi din Africa pe care i-au folosit la defrisarea padurilor din zona Amazonului si la extinderea plantatiilor de trestie de zahar.
Intre secolele XVI-XVII, Pernambuco era cel mai bogat stat brazilian datorita plantatiilor de trestie de zahar si a centrelor de prelucrare a zaharului. Recife a devenit principalul port pentru exportul zaharului. De-a lungul anilor influenta economica a orasului a scazut odata cu scaderea importantei economice a trestiei de zahar. In epoca moderna orasul incepe sa recapete stralucirea de altadata. Dezvoltarea industriei turismului atrage un numar tot mai mare de vizitatori straini dar si de brazilieni in cautare de plaje deosebit de pitoresti, cladiri in stil colonial precum si de un climat cald si prietenos.
Din momentul in care am trecut in proiectul nostru Brazilia, am devenit curiosi. Vroiam sa aflam cum e sa navighezi de-a lungul coastei celei mai mari tari sud-americane, singura vorbitoare de limba portugheza. Incepand din Canare, continuand cu insulele Caraibe am tot intrebat in stanga si in dreapta cum e in Brazilia. Parerile celor care navigasera erau impartite. Toti au fost de acord ca e o tara frumoasa cu oameni deosebit de prietenosi. Majoritatea ne-au spus insa ca rata criminalitatii este ridicata. Navigatorii sunt o tinta predilecta fiind considerati oameni cu bani. La aceste povesti s-au adaugat si cele despre autoritatile care sunt deosebit de exigente tot cu noi, cei cu barcile. Ne asteptam la ce e mai rau.
Citește pe Antena3.ro
Ajungand in dreptul marinei am dat o tura de recunoastere. Nu eram hotarati ce sa facem: sa ancoram sau sa ne legam la un buoy. Un australian de la un yacht ne-a ajutat sa ne decidem. Ne-a spus ca mooringul costa 15 reali pe zi si ca avem transportul la mal asigurat. Un angajat al marinei a sosit cu barca si ne-a ajutat sa ne legam. Puteam de acum sa ne relaxam dupa 17 zile de navigatie. Am pregatit o omleta si am baut cafeaua pe indelete. Dupa pranz am luat actele barcii si ne-am dus la mal. Pernambuco Iate Clube este o marina mica. Nu are pontoane. Am intrebat un lucrator unde este managerul clubului. A venit un tip inalt, bine facut care ni s-a adresat in engleza. Carlos este portughez, originar din Lisabona. S-a stabilit acum zece ani in Brazilia.
El ne-a explicat care sunt formalitatile de intrare in Brazilia. Avem de facut trei drumuri: la aeroport, situat la 20 de km de oras, pentru obtinerea vizei; apoi la Capitania Portului si la Alfandega( Vama), ambele situate ceva mai aproape, in centrul vechi al orasului. Carlos ne-a sfatuit sa lasam pe a doua zi dimineata formalitatile deoarece vineri dupa-amiaza nu vom gasi pe nimeni. I-am urmat sfatul bucurosi. Am schimbat la el o suta de dolari pentru care am luat 170 de reali. Am facut cate un dus cu apa rece. Facilitatile clubului sunt modeste. Amabilitatea oamenilor compenseaza lipsurile. Ne-am echipat pentru a face prima incursiune in oras: tricouri decolorate, pantaloni uzati, ca sa nu atragem atentia. Aratam ceva mai bine decat doi boschetari.
Am mers de-a lungul unei faleze pana ce am intrat intr-un cartier saracacios. Casele erau mici, construite din diverse materiale. Portile, ferestrele si usile aveau gratii. Aceste cartiere se numesc “favelas”. Peste drum de cartier se afla o plaja care la ora aceea era foarte animata. Numerosi localnici de toate varstele si culorile isi petreceau dupa-amiaza la soare. Copiii jucau bineinteles fotbal. Eram foarte atenti la cei din jurul nostru. Ne temeam sa nu fim atacati, jefuiti; eram de fapt paranoici. Lumea isi vedea de treaba. Am ajuns la un bulevard mare, cu blocuri cu arhitectura moderna avand cel putin cate 20 de etaje. Am intrebat unde este un supermarket. O tanara draguta ne-a insotit pana la o strada principala si ne-a aratat directia. Dupa zece minute eram intr-un magazin incarcat cu bunatati. De altfel in zona se aflau numeroase centre comerciale gen mall. Am cumparat carne, paine, salata si bere. Ne-am intors la barca pe acelasi drum, mult mai relaxati de data asta.
Sambata (23.10) dimineata, am luat actele barcii si am plecat sa facem intrarea. Pana la aeroport am luat un autobuz care ne-a plimbat prin tot felul de cartiere. Odata ajunsi la aeroport ne-am interesat unde isi are sediul Policia Federal. Am gasit biroul, am sunat si am fost primiti cu amabilitate. Am explicat intr-o portugheza aproximativa ce dorim. Trei lucratori si-au dat silinta sa rezolve problema. Intre o discutie despre latinitatea comuna a celor doua limbi, portugheza si romana, si o lectie de geografie la harta, am obtinut vizele. Ne-am despartit prieteneste. Am luat un autobuz si ne-am intors in oras. Am mers la Capitania Portului. Va amintiti ca si Anton Lupan a trecut pe-aici in cautarea lui Pierre Vaillant. Ofiterul de serviciu ne-a dat sa completam un formular. Ne-a intrebat cate zile stam. I-am spus ca plecam peste trei zile. Dupa zece minute aveam actele gata. Ne-a aratat ca a completat o nota care ne scutea de a mai veni la Capitanie in ziua plecarii, asa cum cerea regulamentul.
Am parcurs apoi kilometri incercand sa gasim Alfandega( Vama). Dupa ce am reusit sa localizam cladirea am aflat cu regret ca nu e nimeni de serviciu. Ne vom intoarce luni. Flamanzi si obositi ne-am indreptat spre piata centrala a orasului. Ne-am oprit la o terasa unde am mancat frigarui si am baut bere. Am depus eforturi supraomenesti ca sa ajungem la barca. Duminica (24.10) dimineata a plouat torential. Marius a colectat apa de ploaie in bidoane, a umplut tancul. Cockpitul era intesat cu bidoane si galeti cu apa. Am folosit apa la spalat rufele. Restul zilei l-am petrecut in barca. Luni (25.10) dimineata la prima ora ne-am dus la Vama. Ne-a preluat un ofiter care vorbea o engleza impecabila. Am completat un formular. Ne-a spus ca mai trebuie semnata o hartie pe care o va aduce un coleg de-al lui la marina a doua zi inainte de plecarea noastra. I-am comunicat ca vom pleca la ora 9. Dupa ce am rezolvat o problema atat de importanta aveam chef de plimbare. Am vizitat partea veche a orasului.
Recife a fost candva un labirint de mlastini si insulite. O invazie a olandezilor in secolul 17, a determinat inceputul unei noi epoci de urbanism. Sub conducerea printului Maurice de Nassau au fost construite canale traversate de 39 de poduri. Locul mlastinilor a fost luat de trei insule principale.
Intr-o mica piateta se gaseste Marco Zero, punctul care marcheaza kilometrul zero al orasului. Toti turistii vin aici sa se pozeze; am urmat si noi traditia. Ne-am pierdut apoi pe stradutele din zona comerciala. La tarabe fructele tropicale de marimi apreciabile ademenesc turistii. Nu am rezistat tentatiei. Am cumparat cateva fructe de papaya, mango si guave. Am cumparat si un ananas foarte parfumat. Deoarece urma sa plecam a doua zi am mai cumparat avocado, rosii, ardei, castraveti, morcovi, ceapa. De la supermarket am cumparat paine si carne de pui congelata. Mai aveam un singur lucru de cumparat: o cartela de telefon cu numar pentru telefonul mobil. L-am lasat pe Marius cu toate cumparaturile pe o banca si eu am mers la cel mai apropiat magazin specializat in electronice si telefonie mobila. Credeam ca e ca pe la noi, simplu si rapid. A durat o ora si mai bine ca sa pot cumpara faimosul chip, asa cum ii zic brazilienii. Am prezentat pasaportul, mi-au cerut CNP-ul. Acesta nu corespundea ca numar de cifre cu sistemul lor si nu puteam sa fiu inregistrata in baza de date. Eram un pachet de nervi frumos ambalat caci mi-am pastrat totusi zambetul. Pana la urma una din fetele care distribuiau aceste cartele s-a oferit sa-si inregistreze datele personale rezolvand astfel problema. Pana am ajuns la banca unde ma astepta Marius s-a facut noapte. Am luat un taxi si ne-am intors la marina.
Marti (26.10) la ora 8.30 dimineata ne-am dus la marina sa platim si sa mai facem un dus. Trebuia sa apara si lucratorul vamal dar nu ne faceam iluzii. Eram siguri ca va intarzia cel putin o ora. La ora 9.10 a aparut masina de la Policia Federal. Ofiterul vamal a coborat grabit din masina. Si-a cerut scuze ca a intarziat din cauza traficului. Avea in mana documentul si aparatul de fotografiat. I-a cerut lui Marius permisiunea sa fotografieze yachtul. Nu pentru colectia personala ci pentru ca asa cere regulamentul. Ne-a intrebat daca vrem sa mergem la cumparaturi; s-a oferit sa ne duca in oras. I-am multumit si ne-am luat un calduros bun ramas. Din experienta acumulata de noi de-a lungul anilor de navigatie, in materie de oficialitati, am acordat nota maxima autoritatilor din Recife. N-am mai intalnit atata amabilitate si promptitudine. Primul contact cu Brazilia s-a dovedit a fi total diferit de ceea ce aflaseram noi. Putem spune ca am fost dezinformati.
Ne-am intors la barca, ne-am dezlegat de la buoy si am plecat. Pana in Rio de Janeiro avem de parcurs 1070 de mile.
In intervalul 26.10-29.10 am navigat pe langa coasta acoperita de nesfarsite paduri de zgarie-nori. Ne minunam cum de incap atatia oameni in cutiutele lor de beton. Vanturile au fost favorabile, a fost o navigatie placuta. Noptile de cart au fost stresante. Numeroase barci pescaresti si vapoare brazdeaza apele. Vineri ( 29.10) Marius a schimbat de drum. Am iesit mult in larg pentru a naviga departe de ambarcatiuni pescaresti si bancuri de nisip.
Marti (2.11) a fost o zi in care toate lucrurile au mers prost. Intai a venit un gren in cursul noptii cu vant din SW la 28-30 de noduri. Grenul a adus si o ploaie torentiala. Marius a pus barca la capa si am stat astfel timp de patru ore. Dimineata la ora 10 auzim vorbind la VHF in Canal 16; cineva spunea ceva despre “un veliero”. Marius iese afara sa vada ce se intampla. Si-a dat seama ca agatasem cu carma liniile de pescuit ale unei ambarcatiuni. Am fost practic pescuiti. Ne grabim sa strangem velele. Se apropie si pescarii care incearca sa recupereze obiectul muncii. Timp de o ora, pe o ploaie mocaneasca, am incercat sa ajutam la recuperarea liniilor. Nu suntem de vina deoarece linia nu a fost semnalizata cu gemanduri. Nici pescarii nu sunt suparati. Pana la urma barbatii ii fac semn lui Marius sa taie linia. Ne-au ajutat apoi sa iesim dincolo de zona de pescuit. Vantul a batut cum a vrut el; Marius a facut sport toata ziua roland si deroland velatura. Ultima neplacere a acestei marti de pomina a fost acumularea unei cantitati apreciabile de apa in santina. Dupa-amiaza Marius a pus din nou barca la capa si a scos trei galeti de apa. Partea proasta e ca nici macar nu stim de unde provine. O cina intarziata constand din spaghetti cu sos a incheiat “ Martea cenusie”. In cursul noptii am trecut pe langa numeroase platforme petroliere. Miercuri (3.11) am navigat si motorizat alternativ. Este primavara si vanturile sunt instabile. Pentru Marius efortul este considerabil. Cateodata schimba velele si la interval de 30 de minute, fie ca e de cart sau se odihneste. Joi (4.11) vremea buna a permis echipajului sa faca o binemeritata baie cu apa dulce. La ora 12.40 am dublat Capul Frio. Dupa-amiaza am navigat cu vantul din pupa la 18-20 de noduri. Am pregatit cina preferata a capitanului: cartofi prajiti cu ochiuri si mujdei de usturoi. Dupa lasarea noptii, pe masura ce ne apropiem de golful Guanabara, vedem orasul Rio luminat feeric. De pe o inaltime statuia lui Cristos, luminata diafan, ne captiveaza atentia. Inaintam cu prudenta in marele golf Guanabara. Ne intersectam cu un remorcher. Ii facem loc si ne apropiem de golful Botafogo unde se afla Iate Clube de Rio de Janeiro. Am decis sa ne oprim in aceasta marina deoarece este aproape de cele mai spectaculoase obiective turistice ale orasului: muntele Corcovado cu statuia lui Cristos Mantuitorul, stanca numita Capatana de Zahar precum si renumita plaja Copacabana. Putin dupa miezul noptii am intrat in zona rezervata marinei. Gasim un buoy liber si ne legam. Am ajuns la Rio de Janeiro dupa ce am parcurs 1070 de mile in zece zile.
Le multumesc cititorilor care imi iau in serios munca si analizeaza cele scrise de mine cu un ochi critic. Liceul cu profil sanitar si studiile universitare in domeniul biologiei nu-mi ofera calitati de jurnalist. Primul cititor si critic al consemnarilor mele este Marius care este strungar de meserie. Suntem doi amatori pe taram literar. Importanta este dorinta noastra de a impartasi dezinteresat, prin intermediul ziarului Jurnalul National, experienta unei aventuri unice, in care suntem totusi profesionisti. Expeditia continua.
