Tren de plăcere în Africa “neagră”

O stare de fibrilaţie, o anumită depersonalizare, este ca şi cum aş fi devenit, subit, o mică piesă de schimb a acestui tren.

20 februarie
De fapt, nici nu mai ştiu ce zi e, nici nu mai ştiu dacă ziua e zi sau dacă noaptea va fi noapte. După ce am bântuit prin tren mi-am dat seama că, de fapt, avem de-a face cu un mare oraş! Un oraş pe roţi, ce transportă cam tot ceea ce “transportă” un oraş zilnic. Revelaţia îmi dă o stare ciudată, e ca şi cum m-aş fi îmbolnăvit subit de boala numită “nu mai ştiu ce să fac”. O stare de fibrilaţie (e adevărat că eu tot timpul sunt în această stare, dar acum e ca o supradoză), o anumită depersonalizare, e ca şi cum aş fi devenit, subit, o mică piesă de schimb a acestui tren. Alina îmi spune să mă duc să mă întind şi să citesc. Ce să citesc, Mersul trenurilor?!? Ei îi convine să dea sfaturi, după ce s-a relaxat în vagonul-restaurant. Este uimitor cât de repede s-au acomodat “băieţii”, adică grupul de turişti în compania căruia ne vom trăi viaţa de tren. Au socializat deja, îşi mişcă picioruşele în ritmul roţilor de tren cu dezinvoltura unei gări de vârsta a treia, fac fotografii şturlubatice, mănâncă prăjiturele cu cremă şi ciocolată create de mânuţa “cofetarului de tren”... Apropo de fotografii şturlubatice, bineînţeles că lumea se strecoară cât mai artistic la ferestrele vagonului de observaţie, datând din 1936 (l-am mai pomenit), pentru a surprinde în obiectiv... deocamdată şine. Înainte de pana de motorină ni s-a spus că vom traversa rezervaţia Selous. Acum nu mai sunt sigur nici de mine, darămite dacă vom traversa într-adevăr această rezervaţie. Totuşi, trebuie să recunosc că are o denumire interesantă: a fost numită aşa după Frederick Courtney Selous, un faimos vânător din sec. al XIX-lea, în timpul primului război mondial, când Africa de Est era un teatru de luptă, el a fost ucis accidental şi îngropat în parc!

Probabil voi sări peste cină. N-am chef să mă îmbrac la ţol festiv. Mă duc în pat să citesc, nu ca să mă dau intelectual, ci ca să ascult întrucâtva sfatul Alinei. Oricum, ea va sta de “santinelă”, ca să observe ce se mai întâmplă prin oraşul nostru uruitor. Până una alta ce credeţi că voi citi? Nu Sandra Brown, n-aţi ghicit, ci “Învăţaţi limba spaniolă fără profesor”! Cine ştie când voi avea nevoie... (Va urma)