Arhitectura "urbană autentică" din Bucureşti

COŞMELII BĂTRĂNICIOASE ŞI PONOSITE SAU FERMECĂTOARE CASE DE LA 1800 Orice ochi lipsit de prejudecăţi poate să mai vadă încă "arhitectura urbană autentică", cum o numea Constantin Joja, şi legătura ei firească cu arhitectura ţărănească, a cărei dezvoltare era pe câteva dintre străduţele vechi şi întortochiate ale Bucureştiului.

De vreo două secole ne vrem occidentali, ceea ce nu înseamnă că până la jumătatea secolului al XIX-lea "nu am avut oraşe, că nu am avut arhitectură urbană sau un urbanism propriu nouă", scria arhitectul Constantin Joja. În 1820, Ignati Iasovenko, un călător rus, afirma că Bucureştiul avea 80.000 de locuitori, 16.000 de case, 26 de mănăstiri din piatră, 72 de biserici de diverse mărimi, şapte hanuri mari şi 28 mici, patru spitale, patru băi greceşti, patru tipografii, şi un teatru. Cum arătau casele pe atunci? Cum locuiau bucureştenii începutului de secol al XIX-lea? S-au păstrat câteva exemple care ilustrează Bucureştiul la 1800, printre ele amintim: metocul mănăstirii Pasărea din Strada Popa Rusu numărul 21, casa de târgoveţ din Calea Şerban Vodă 33, hanul lui Manuc, casa din Strada Orzari numărul 63 sau din Strada Dobrogeanu Gherea numărul 45.

Sunt unii oameni care impresionează de la prima vedere şi nu îi mai poţi uita, aşa este şi în arhitectură. Dintre sutele de mii de construcţii din Bucureşti, bisericuţa lui Bucur sau casa din Calea Şerban Vodă numărul 33, construcţii scunde, şubrede, tipice oraşului de secol al XVIII-lea vrăjesc prin simplitatea lor. Le admirăm la Muzeul Satului, dar în oraş le demolăm. Cine ar vrea să locuiască în ele?

Frumuseţea unui oraş nu constă în multitudinea de servicii oferite, rezolvarea problemelor de trafic sau în numărul mare de hoteluri de cinci stele. Tocmai ungherele originale reprezintă un oraş, îl individualizează. Să investim în clădiri de birouri şi borduri, dar să respectăm totuşi trecutul Bucureştiului.

CASE DE TĂRGOVEŢI DIN SECOLUL AL XVIII-LEA
Acestea sunt astăzi uitate, bătrânicioase, adesea umede de igrasie, dar atât de fermecătoare vara datorită cerdacelor dantelate pe toată lungimea faţadei şi a grădinilor lor luxuriante. Jalnice coşmelii, ele păstrează aerul de bordei, ferestrele mici şi cu acoperişul din materiale improvizate şi peticite. Arhitectura era considerată a fi de origine otomană sau balcanică. Ipoteză susţinută de istoricul Lazăr Şeianu, care a identificat o serie de termeni de arhitectură intraţi în vocabularul limbii române, dintre care amintim doar odaie, pardosea, dulap, tavan, cercevea, cherestea, conac, cerdac, maidan, han, împrumutaţi din limba turcă. Dar, după cum scria Tudor Arghezi, "în Bucureşti sunt adunate mai multe oraşe şi târguri cu câte o caracteristică particulară".

Aceste case se construiau după canoane vechi, volumele fiind unitare, proporţiile frumoase, cioplitura lemnului originală, iar prispa şi ciubucele îşi aveau rostul lor. "În lemn nu poate fi vorba despre rău construit, ci doar despre puţin rezistent, însă rezultatul este incomparabil mai rafinat" faţă de construcţia din zidărie din aceeaşi perioadă. Din păcate, meşteşugul cioplirii şi al îmbinărilor din lemn s-a pierdut în Capitală.

EXEMPLE DIN BUCUREŞTI
Casa din Calea Şerban Vodă numărul 33 este la fel de veche şi de cunoscută ca şi casa Melik. Aceasta reprezintă unul din tipurile de locuinţe bucureştene de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Are o pivniţă înaltă şi parter care cuprinde o tindă şi câte două camere de fiecare parte a tindei. Faţadele sunt tratate în mod diferit. Partea dinspre stradă cu colonete, partea dinspre curte are o prispă amplă, cu foişor, caracteristice locuinţelor ţărăneşti din zona de deal.

Casa din Strada Orzari numărul 63 este o locuinţă modestă, în stilul celor care se construiau în Câmpia Dunării, două camere şi o tindă şi de-a lungul faţadei are o prispă cu cinci arcade largi, susţinute pe stâlpi din lemn. Se pare că ar fi aparţinut lui Ioniţă Ceganu, căpitan în armata lui Tudor Vladimirescu.

Hanul lui Manuc, construit în anul 1808, a trecut prin mai multe transformări, fiind restaurat conform formei iniţiale. Această clădire păstrează pe toata lungimea incintei interioare un cerdac cu stâlpi de lemn şi arcade în acoladă.

În zona Calea Călăraşi, Traian, Orzari, Mircea Vulcănescu mai sunt câteva "coşmelii ponosite" din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Multe dintre casele care păstrau aceste elemente atât de caracteristic bucureştene au fost demolate. Printre ele poate cea mai frumoasă era aceea din Strada Mircea Vodă 51, ridicată în primele decenii ale secolului al XIX-lea, una dintre puţinele care aveau la bază planul evoluat al caselor ţărăneşti, a fost demolată în anii 1980. Pentru a fi în nota celor 550 de ani de istorie, cei care s-au plictisit de micul Paris pot descoperi Bucureştiul de la 1800.

Biserica lui Bucur Ciobanul
Forma deosebită şi modul de construcţie a bisericuţei "mai mult înaltă decât scundă" fac ca acest edificiu să nu se încadreze în nici un tipar, fiind unicat.

Săptămâna trecută s-au aniversat 550 de ani de istorie bucureşteană. La 20 septembrie 1459, domnitorul Vlad Ţepeş amintea pentru prima dată numele Bucureştilor într-un hrisov, prin care erau întărite drepturile de proprietate ale unor negustori şi care atestă documentar oraşul.

La Metoc
Metocul Mănăstirii Pasărea, de pe Strada Popa Rusu, colţ cu Strada Bocşa, este azi ceainăria "La Metoc". Deşi această "coşmelie" este situată la intersecţia dintre două străduţe sinuoase, într-o zonă chic şi scumpă a oraşului, proprietarul nu îşi doreşte să o demoleze. Nu vrea să facă bani? Nu ştim de ce, nu a vrut să ne spună. Cert este că această ceainărie este un colţ fermecător. Totuşi, actualul proprietar nu a investit deloc în repararea căsuţei, a acoperişului sau în reamenajarea interioarelor sale, dar i-a închis pridvorul.