Casa de târgoveţ din Calea Şerban Vodă nr. 33

Calea Şerban Vodă, sau Podul Beilicului, era în veacurile trecute una dintre principalele artere ale oraşului, întrucât pe aici intrau domnitorii veniţi cu firman de la Înalta Poartă, trimişii Sultanului sau negustorii sosiţi pe Dunăre, la Giurgiu.

Zona cuprinsă astăzi între Bulevardul Dimitrie Cantemir, parcul Carol şi bulevardul Regina Maria era un teren mlăştinos, acoperit de pădure în 1631, când a avut loc lupta dusă de Leon Vodă Tomşa împotriva boierilor răzvrătiţi. Mai târziu, între 1664-1667, Radu Vodă, fiul acestuia, a construit Biserica Slobozia, în memoria tatălui său.

După construirea în 1776, în partea dinspre Dâmboviţa a Căii Şerban Vodă, a unui palat "cu tain şi scumpă îngrijire" pentru beii trimişi cu misiuni speciale în Valahia, strada s-a numit Podul Beilicului. La începutul secolului al XIX-lea, în 1810, mahalaua Slobozia număra 406 locuitori, fiind a treia ca mărime în Bucureşti. În planul Borroczin, realizat în anii 1844-1846, zona avea parcele înguste, cu grădini de dimensiuni modeste, precum şi construcţii printre care apare şi actualul număr 33.

Canalizarea şi rectificarea Dâmboviţei în 1865 a marcat începerea lucrărilor de modernizare a Căii Şerban Vodă, ceea ce a determinat lucrări edilitare şi de sistematizare. Planul Capitalei întocmit între anii 1895-1899 pune în evidenţă unele modificări în vecinătăţile acestei parcele, iar cel din 1911 relevă regularizarea tramei stradale şi modificarea parcelelor şi a suprafeţelor construite. Planul cadastral al proprietăţii de la numărul 33, din 1984, scoate în evidenţă toate modificările radicale din perioada comunistă, cu noile vecinătăţi, ce defavorizează bătrâna construcţie, care încă păstrează atmosfera de secol al XIX-lea.

CASA VOINA
Construită între 1790-1800, aceasta este cunoscută după numele ultimului proprietar, de la care a intrat în patrimoniul statului prin Decretul nr.92/1950. În arhive prima referire a imobilului apare în 1883, când în urma lucrărilor realizate de Primărie "pentru înfrumuseţarea Stradei Şerban Vodă", proprietarul de atunci, Grigore Stănescu, solicita o autorizaţie pentru dărâmarea "prispei dela proprietatea mea din suburbia Slobozia, Calea Şerban Vodă 101 şi a înveli cu tablă de fier în locul olanelor".

S-a permis acestuia "desfiinţarea coridorului din facia stradei", care ieşea din noua aliniere, şi repararea tencuielilor, "dând faţadei aspect modern şi colorând-o cu culoarea petrei". În absenţa altor documente de arhivă, datorită acestei descrieri s-a putut deduce forma iniţială a casei.

Lucrările realizate în 1883 au modificat complet faţada dinspre stradă, care a fost construită din zid cu "atic supraînălţat, ferestre mai mari la stradă şi elemente decorative neoclasice precum: pilaştri şi profile de cornişă şi de ancadrament". Planul casei s-a modificat prin desfiinţarea prispei şi a coridorului, dar încăperile şi-au păstrat dimensiunile şi compartimentarea iniţială.

În vederea unei noi alinieiri şi regularizări a Căii Şerban Vodă, la 21 iunie 1896 Iuliana şi Ecaterina Stănescu cereau autorizaţia Primăriei să dărâme zidul de la stradă. Această intervenţie a avut urmări asupra compartimentării interioare. În cerere sunt descrise lucrările ce urmau a fi executate: "Dărâmarea zidului din faţa stradei şi refacerea altui zid pe alinierea dată, cu retragere de peste 1,50 m pe toată întinderea proprietăţii, şi refacerea din nou a zidului dinspre proprietatea Nord şi a altor ziduri interioare". Planul casei se micşorează, camerele dinspre stradă se îngustează. Faţada dinspre stradă este decorată în stil neoclasic, aceasta contrastând cu celelalte faţade.




LUCRĂRI DE RESTAURARE
După 1950, anul naţionalizării, construcţia şi-a pierdut funcţiunea iniţială de locuire, fiind un timp sediul unei tipografii, apoi a unor diferite ateliere. Din 1971 nu a mai fost utilizată şi cade în paragină. În 1990 trece de la Întreprinderea de construcţii, reparaţii şi administraţie locativă Berceni în administraţia INMI. Clădirea, cu suprafaţa de 114,8 mp şi un teren aferent de 172,5 mp, era estimată atunci la 72.900 lei.

În procesul-verbal prin care intră în administraţia INMI se specifică şi că imobilul nu a fost locuit în ultimii 20 de ani şi prezintă degradări avansate, atât structurale, cât şi ale finisajelor. Datorită macerării cărămizilor, fundaţiile şi stâlpii, erau într-o stare de degradare în proporţie de 60%-65%. Învelitoarea şi şarpanta erau distruse în proporţie de 90%, pardoselile fiind degradate în întregime, de asemenea şi tâmplăria. Faţadele, tencuielile, ornamentele şi profilele, precum şi stâlpii de la cerdac fiind deterioraţi în proporţie de 80%.

Între anii 1994-1998 au avut loc ample intervenţii de consolidare, restaurare şi reabilitare. Au fost executate consolidări, apoi au fost înlocuite tâmplăria şi pardoselile, refăcute scările, instalaţiile interioare, restaurate elementele decorative din lemn, elementele constructive din incintă, iar curtea a fost amenajată cu pietriş. Dar nu s-a efectuat sistematizarea verticală a incintei, colectarea apelor pluviale, eradicarea umidităţii prin hidroizolarea clădirii sau finalizarea reţelelor exterioare.

În 2003 s-a realizat un studiu de fezabilitate, întrucât era necesară "completarea restaurării anterioare şi refacerea finisajelor, completarea şi repararea zidurilor de incintă, realizarea de reţele şi de branşamente pentru alimentarea cu apă, canalizare şi alimentarea cu energie electrică, amenajare interioară cu mobilier şi dotări specifice". Din păcate proiectul din 2003 nu a fost pus în aplicare din cauza unei cereri de retrocedare. Deşi era sediul unei instituţii publice, primarul de atunci al Bucureştiului, Traian Băsescu, a semnat actul de retrocedare în natură, ulterior suspendat.

Jurista INMI, Letiţia Ciobanu, afirmă că, în urma unei solicitări către statul eleveţian, au primit un document care confirmă că proprietarii au primit în 1951 o despăgubire din partea statului român, astfel moştenitoarele nu ar mai avea teoretic nici un drept asupra acestei proprietăţi.
Prezentă în istoria Bucureştiului de 200 de ani, aceasta s-a adaptat la cerinţele de modernizare, păstrând totuşi aproape nealterate elementele definitorii ale tipologiei sale iniţiale.