Casa Lipatti din Bulevardul Lascăr Catargiu numărul 12

Unul dintre primele proiecte ale arhitectului petre antonescu. Scriitorul francez Paul Valery împarte casele în trei categorii: unele care nu spun nimic, cele care vorbesc şi acelea care cântă. Între ultimele poate fi inclusă şi reşedinţa Lipatti din Bulevardul Lascăr Catargiu nr. 12, atât datorită arhitecturii sale, cât şi pentru că această familie a fost dominată de muzică, "Euterpe a fost divinitatea tutelară a casei noastre", obişnuia să spună Valentin Lipatti.

Privind această clădire astăzi, este uşor să îţi închipui "plescăitul misterios şi ritmic al copitelor cailor de la trăsuri mergând întins spre Capul Podului" sau "strigătele precupeţilor", familiare lui Valentin Lipatti.

Cum reşedinţa Lipatti era de obicei "bântuită de muzică şi de muzicieni", vrăjiţi, probabil, oamenii se opreau să asculte din stradă câteva acorduri. Dinu Lipatti obişnuia să organizeze "concerte de cameră" în casa din Bulevardul Lascăr Catargiu, unde în afara familiei erau invitaţi şi apropriaţi. Acestea se desfăşurau adesea "la două piane sau piano la patru mâini", scria Miron Soarec.

A PATRA CASĂ LIPATTI
Prima a fost cea din Strada Grigore Alexandrescu nr. 17, unde s-a născut Dinu, apoi cea din Povernei 23, unde s-a născut Valentin, care există şi astăzi. "În 1927 ne-am mutat într-o vilă spaţioasă din Şoseaua Bonaparte, pe locul unde se înalţă acum blocurile de lângă Cinematograful Volga - actual Martin. Prin 1930 ne-am mutat din nou, de data aceasta în locuinţa mare a tatălui meu din Bulevardul Lascăr Catargiu 12. Bunicul i-o cumpărase tatei pe la 1900. Era o clădire cam ciudată, care există şi astăzi, fiind cunoscută drept Casa Lipatti. Fusese construită de Petre Antonescu, pe atunci june arhitect descins de la Paris. O casă de un rococo bastard, elegantă şi totodată disproporţionată, care parcă stă în genunchi. Seamănă cu un om cu torsul mare şi cu picioare scurte, fiind lipsită de acele nobile proporţii, care se mai pot întâlni în Bucureşti la unele case vechi", scria Valentin Lipatti în memoriile sale.

Astăzi, din "grădina plină de flori şi de miresme de altădată" nu a mai rămas nimic. "Din spatele casei a dispărut şi grădina plină de crini roşii a doamnei Codrea, loc pe care s-a înălţat, înainte de război, imobilul cu mai mai multe etaje al generalului Rădulescu", scria fratele pianistului.

INFLUENŢE BAROCE
Clădirea se înscrie în liniile ecletismului, accentele principale fiind de origine barocă. Ancadramentele ferestrelor şi portalul intrării oficiale sunt elegant decorate cu elemente vegetale şi nu numai.  Intrând descoperi o locuinţă burgheză tipică, a cărei ambianţă interioară aminteşte de Bucureştiul sfârşitului de secol al XIX-lea. Odinioară, pereţii erau decoraţi cu lambriuri din lemn sau acoperiţi cu mătase pe schelet de lemn.

Salonul avea o mică estradă, unde era amplasat pianul, la care adolescentul Dinu Lipatti repeta, compunea sau dădea concerte. Se păstrează sobele, ancadramentele uşilor, decoraţia plafoanelor şi, parţial, mobilierul original încastrat.

Încăperile cu funcţiuni domestice sunt situate de-a lungul unui coridor lung care conduce spre intrarea secundară dinspre Strada Visarion. Imobilul are o mansardă generoasă, unde erau situate camerele servitorilor.

Ana Lipatti descrie sumar locuinţa: "Casa noastră din Bucureşti era totdeauna scăldată în lumină", amintind că odaia lui Dinu "era exact lângă a mea, cea a soţului meu mai departe, pentru că el întârzia noaptea cântând la vioară". Familia Lipatti avea guvernantă, bonă, bucătăreasă şi şofer. Dar dintre toţi, bucătăreasa Mariana din Selo Oreş, lângă Russe, a fost cea mai apropiată copiilor. Nedespărţită de această familie, aceasta a trăit "şaizeci de ani într-o cameră din mansarda casei".

CLĂDIRE DE RAPORT DE 14 ETAJE
Nu era cunoscut însă că în anul 1933, afectat probabil de criza economică, şi avându-l exemplu pe vecinul său, generalul Rădulescu, Theodor C. Lipatti cerea la 29 iulie 1933 autorizaţie pentru a construi o clădire de raport cu 14 etaje pe proprietatea sa din Bulevardul Lascăr Catargiu numărul 12.

Din dosarul păstrat în Arhivele Primăriei Municipiului Bucureşti nr. 315 din 1933, aflăm că proiectul, care putea fi uşor confundat cu Palatul Telefoanelor construit în 1932-1933, aparţinea arhitectului N.T. Galia. Direcţia Lucrărilor Tehnice din cadrul Primăriei a considerat că nu respectă regulamentul în ceea ce privea înălţimea construcţiei.

De aceea a cerut proprietarului "să refacă planurile, astfel încât acestea să respecte strict înălţimea prevăzută pentru Bulevardul Lascăr Catargiu".

Arhitectul N.T. Galia a refăcut proiectul, iar Theodor C. Lipatti a cerut o nouă autorizaţie de construcţie la 18 septembrie 1933 pentru o clădire de raport, de data aceasta doar cu şase etaje. Dar şi noile planuri prezentate au fost considerate neregulamentare, întrucât "subsolul nu este ridicat cu 1,50 m deasupra trotuarului; în retragerea de 4 m din aliniere se face curte engleză nepermisă în regulament, care prevedea ca acea retragere să fie rezervată pentru grădină. Din alinierea trasată pe plan cadastrului reiese că nu se poate face calcan spre proprietatea dinspre Strada Visarion. În cazul când alinierea ar reieşi că este greşit trasată s-ar putea executa calcan. Garajul făcut ar trebui mutat. Înălţimile faţadelor şi gabaritul lor este contra prescripţiunilor regulamentului, înălţimile din planuri sunt false. Înălţimile atât pe boulevard, cât şi pe Strada Visarion nu pot să depăşească 12 m. Etajele de la al IV-lea în sus sunt complet ieşite din gabarit", scrie în dosarul PMB Tehnic nr. 315 din 1933.

Planurile au fost refăcute a doua oară şi depuse pentru autorizare la 13 octombrie 1933. Dar nici acest proiect nu era conform regulamentului: "O parte din etajele IV, V şi VI sunt ieşite din gabarit. Afară de obligaţia ce trebuie trecută în autorizaţie că sub pământ nu va avea voie a face locuinţă nu mai sunt alte obiecţii serioase". Altfel Primăria cerea proprietarului la 26 octombrie 1933 să modifice a treia oară proiectul pentru a obţine autorizaţia de construcţie.

Theodor C. Lipatti a abandonat însă ideea de a mai construi acest imobil. Astfel s-a păstrat vechea casă a familiei Lipatti, care în prezent este parte din patrimoniul arhitectural al Bucureştiului.

Capul mi-e tobă de planuri şi am în degete o nouă metodă senzaţională, cea mai grozavă descoperire a sfârşitului secolului al XIX-lea, singura şi adevărata cale de a lucra inteligent pianul. Am zis"
scria în 1936 Dinu Lipatti colegului său, Miron Soarec