Fundaţia Universitară Carol I 1891-1914 (I)

Clădirea Bibliotecii Centrale Universitare este una dintre cele mai intime, mai primitoare şi mai frumoase instituţii culturale din Bucureşti. În toamna aceasta urmează să deschidă publicului pentru prima dată din 1989 toate sălile de lectură din corpul vechi care au fost complet restaurate. Deşi lucrările la faţadele exterioare şi la acoperiş s-au încheiat în 1996, amenajarea interioarelor s-a prelungit din lipsa fondurilor necesare unor astfel de intervenţii detaliate.

FUNDAŢIA CAROL I
Permanent preocupat de asigurarea prestigiului monarhiei, Carol I a dorit să lege numele său de un lăcaş de cultură grandios “întemeiat întru folosul junimii universitare, la împlinirea a 25 de ani ai Domniei Mele (...) alegând Noi Înşine locul viitoarei clădiri, am vroit ca ea să se ridice aproape de reşedinţa Noastră, adică sub ochii şi sub ocrotirea Noastră”, afirma Regele în scrisoarea adresată lui Lascăr Catargiu la 3 mai 1891. Astfel la 8/20 august 1891 se elibera pentru planurile realizate de arhitectul Paul Gottereau “autorizaţiunea de construcţie”, iar la 15 august s-a pus piatra de temelie a Fundaţiei Universitare Carol I. Lucrările de construcţie a primului corp s-au finalizat în 1893, în următorii ani s-a mobilat şi dotat biblioteca, având iniţial 3.400 de volume, din care majoritatea au fost dăruite de Rege şi de Regină.

LĂNGĂ PALAT
Fundaţia Carol I s-a ridicat pe locul casei boiereşti cam “dărăpănată şi şubredă” a caimacamului Iancu Manu. Clădirea Bibliotecii situată în aproprierea Palatului Regal nou construit era opera aceluiaşi arhitect. Înainte de 1911 întreaga piaţă de astăzi era ocupată de proprietatea Creţeanu, de casele Ioanid şi Lahovary, care ascundeau Fundaţia, astfel de pe Calea Victoriei nu se vedea decât rotonda.

În varianta din 1891, biblioteca avea formă de L şi o suprafaţă de 600 mp. Construcţia era concepută cu faţada şi intrarea spre Strada Vămii, rotonda legând această aripă principală de cea mai redusă din Strada Clemenţei, care se termina printr-un calcan spre proprietatea lui Grigore Peucescu. Silueta elegantă a clădirii urmează liniile rafinate ale stilului Louis XVI. Arhitectul nu a apelat la o abundenţă decorativă, suprafeţele exterioare având câteva detalii ornamentale vegetale frumos executate. Parterul prezintă bosaje ce marchează astfel funcţiunea diferită, comercială a acestuia. Magazinele erau o sursă de venituri ajutând financiar instituţia de-a lungul timpului. La etaj faţadele sunt ritmate de ferestre mari, de coloane şi pilaştrii angajaţi. Acoperişul înalt à la Mansart are lucarne elegante rotunde care corespund fiecărei travee în parte.

PRIMA EXTINDERE
Încă din 1900, în al cincelea an de funcţionare, spaţiul se dovedea a fi insuficient faţă de numărul crescând al cititorilor, care de la 18.418 în 1895 ajunsese la 59.930 în 1900. Convins de necesitatea măririi bibliotecii, Regele a refuzat atât propunerea construirii unei alte clădiri pe un teren mai spaţios, iar localul existent să fie vândut, cât şi oferta de cumpărare a imobilului Societăţii Dacia România, de alături, pe care îl considera impropriu cerinţelor unei biblioteci şi a hotărât cumpărarea clădirii Peucescu. Tratativele nu au fost uşoare din cauza repetatelor reveniri ale vânzătorului asupra preţului. La 26 mai 1911 au fost cumpărate “casele cu tot locul lor, situate în Bucureşti, culoarea de galben, piaţa Regele Carol colţ cu C.A. Rosetti, limitrof cu Fundaţia. Pe acest loc de 689 mp, completat cu terenul de 180 mp dăruit de Primărie în urma sistematizării pieţei Palatului Regal a început în luna iulie 1911 extinderea clădirii Fundaţiei Carol I, lucrările încheindu-se în mai 1914”. Casa “primitoare a lui Nenea Guţă (Grigore Peucescu) unde îşi dădeau întâlnire cele mai alese minţi ale timpului” şi cea a librarului Ioanid au fost dărâmate atunci pentru extinderea Fundaţiei Universitare.

Ambele etape au fost proiectate de arhitectul Paul Gottereau. Cel de-al doilea corp se îmbină cu cel construit între 1891-1893, a preluat sobrietatea liniilor decoraţiei, întreaga clădire a primit încă un etaj. Vechea parte a rămas ca una dintre aripi, corpul

principal a fost executat în forma unui arc de cerc, construcţia având o aripă nouă pe Strada C.A. Rosetti, aproape simetrică cu cea din Strada Vamei. Clădirea extinsă este atent proporţionată, accentul fiind pus pe frontonul cu ceas care conferă monumentalitate intrării. La etajul I, ferestrele înalte tip porte-fênetre au terminaţia în arc în plin centru şi au parapeţi cu baluştrii.

INTERIOARE
Intrarea se face printr-un vestibul decorat cu pilaştrii şi coloane din stucco-marmură în nuanţe apropiate care ritmează întreg holul principal. O scară din marmură conduce pe două laturi la primul etaj, al cărui plafon casetat este din stucc poleit. Coridorul lung şi larg al cărui paviment este din dale în mozaic alb şi negru conducea în stânga către apartamentul particular al direcţiei. La dreapta către diferitele săli de lectură cu bănci din lemn lăcuit cu spătare. Rotondele constituiau noduri de la care se desfăşoară spre dreapta şi spre stânga încăperile care dau toate spre coridorul amplu. Sălile spaţioase, înalte erau bine aerisite. Rafturile metalice au fost comandate de la Casa Kunscherf din Dresda, mobilierul, cu piele verde a fost comandat la Casa T. Held din Londra, iar vitraliile, care îi reprezentau pe voievozii români au fost executate la München. În 1914 Biblioteca avea 250 de locuri în 5 săli de lectură noi, în rotondă şi în vechea sală rezervată profesorilor, care erau zilnic pline.

Cărţile erau aduse prin poşta pneumatică şi ascensorul care funcţiona între sala de distribuţie de jos şi depozitele de sus, în care nu aveau voie decât funcţionarii.

REGELE ŞI STUDENŢII
Clădirea a fost terminată în 1893, inaugurarea s-a făcut la 14 iunie 1895, întrucât “s-a lăsat vreme să se domolească spiritele agitate ale studenţilor, care nu au vrut să primească donaţia regală”. Cea mai mare parte dintre ei, susţinători ai Partidului Liberal, hotărâseră să nu calce pragul bibliotecii şi să refuze darul Regelui. Însă pentru acele timpuri imobilul “era socotit atât de luxos, încât puţini dintre studenţi au putut să reziste dorinţei de a-l vedea. De a doua zi a început vizitarea. Dar ca simplă vizitare, nu cu scopul de a face lectură. Studenţii nu voiau să se arate învinşi. Personalul bibliotecii se ţinea la dispoziţia lor pentru a le arăta sălile, cataloagele, cărţile, instalaţia de calorifer şi de lumină, mesele şi scaunele confortabile destinate cititorilor, fără nici o aluzie răutăcioasă la atitudinea luată de studenţime, cu tact, aşa cum ceruse Regele.

După o săptămână gheaţa a fost ruptă. Studenţii se aşezau acum pe locuri şi cereau cărţi. Biblioteca era, de la opt dimineaţa până la zece seara, ocupată de publicul cititor” scria C. Rădulescu Mortu, care atunci lucra ca bibliotecar.

Alexandru Tzigara-Samurcaş îşi aminteşte de primii ani când în “sala de depozit care era totodată şi sală de lectură, studenţii se serveau singuri, luând cărţile din rafturi şi depunându-le apoi fără control. Acest sistem, comod pentru cititori, era însă foarte defectuos pentru menţinerea bunei rândueli a bibliotecii. Căci unii cititori, spre a-şi asigura singuri folosinţa unei cărţi, nu le mai puneau la locul arătat în catalog, ci le ascundeau în alte rafturi, de care fapt numai ei aveau ştiinţă. Cărţile, astfel deplasate, erau pierdute pentru ceilalţi cititori, care nu le mai găseau la locul obişnuit. Pentru a curma aceste neajunsuri, în 1901 s-a făcut grilajul existent până azi şi s-a introdus sistemul ca singur personalul să poată avea acces la rafturi, spre a servi pe cititori şi a aşeza apoi la locul cuvenit volumele”.

Regele Carol I obişnuia să viziteze Fundaţia, uneori singur, uneori însoţit de un membru al familiei regale, sau de câte un invitat străin. De altfel Suveranul cerea să fie pus la curent, de mai multe ori pe an, cu întrega situaţie a Fundaţiei Sale cât şi cu administrarea fondurilor.

VIZITE REGALE
Constantin Rădulescu Mortu povesteşte o vizită a Regelui la şase luni de la inaugurare care i-a rămas în minte, când Carol I a mai făcut o vizită fără ceremonie “intrarea sa a fost aproape neobservată. Studenţii vreo 15 la număr şi-au continuat lectura. Numai după ce Regele a vorbit unei domnişoare studente întrebând-o din ce Facultate face parte – pe timpul acela nu erau mai mult de 3-4 studente în toată Universitatea – numai atunci s-a observat prezenţa Regelui şi studenţii s-au ridicat în picioare”.

Info

Regele Carol I voia ca piaţa Palatului să devină un ansamblu arhitectural cu un caracter unitar, care să păstreze aspectul şi să nu depăşească înălţimea clădirii Fundaţiei şi a Palatului Regal, exprimându-şi clar dorinţa “ca şi celelalte clădiri ce s-ar ridica să fie concepute în acelaşi stil. Dar cu toată autoritatea lui morală nu a putut să împiedice ca în partea dreaptă şi în partea stângă să se ridice clădiri cu alte cupole, de proporţii şi simetrii diferite. O adevărată amărăciune cuprinsese sufletul Suveranului constatând că sobrul şi demnul caracter pe care dorise să îl dea Fundaţiei, fusese stricat de inspiraţiuni nepotrivite ale clădirilor vecine” scria  Ermil Pangrati