Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un obicei periculos, cu largă răspândire în mediul rural, dar care face din ce în ce mai mulţi prozeliţi şi la oraş, este acela de a utiliza aparatul de sudură fără a avea calificarea necesară.
Sudura metalelor, un proces de vârstă biblică
Un obicei periculos, cu largă răspândire în mediul rural, dar care face din ce în ce mai mulţi prozeliţi şi la oraş, este acela de a utiliza aparatul de sudură fără a avea calificarea necesară. Echipamentul şi aparatura necesare se găsesc din abundenţă în magazinele de specialitate la preţuri acceptabile, aşa încât tentaţia este mare. Atragem atenţia asupra faptului că utilizarea acestora de persoane necompetente şi în condiţii improvizate poate provoca inconveniente majore, cu efect imediat şi catastrofal sau cu repercusiuni mai lente, dar la fel de neplăcute. Pentru a fi mai convingător voi face un mic istoric al procesului şi procedeelor de sudură, invitându-i pe cititori la circumspecţie atunci când e vorba despre această tehnică numai aparent simplă sau la îndemâna oricui…
Un proces vechi de cånd lumea
Textul biblic pomeneşte despre timpurile lui Cain, când se lipeau prin topire tot soiul de scule din metal, de la bronz la fier. Lipirea, sudura metalelor are aşadar vârste milenare, dar, până către sfârşitul secolului al XIX-lea, singura metodă utilizată era sudura prin forjare, adică aducerea metalelor la stare de incandescenţă şi contopirea lor prin lovituri mecanice. Grecii ştiau cu un secol înainte de Hristos să aducă fierul la parametrii oţelului prin tratamente termice repetate, dar şi popare mai vechi descoperiseră tehnici de forjare. Ştim că, în veacul al II-lea d.Hristos, atelierele fierarilor cunoşteau o amplă dezvoltare, iar la 1540 Vannoccio Biringuccio publica lucrarea intitulată “De la pirotechnia”, în care erau incluse operaţiunile de sudură la incandescenţă. Meşterii fierari au îmbunătăţit procedeul şi în perioada Renaşterii, aducându-l la adevărate valenţe ale artei. Abia o dată cu descoperirea arcului electric de Sir Humphrey Davy în 1801 şi cu dezvoltările tehnologice din deceniile ce au urmat, sudura metalelor a intrat în era modernă şi a devenit un procedeu tehnic de o covârşitoare importanţă pentru rasa umană.
Citește pe Antena3.ro
Din vremurile de pionierat
Tot un englez, Wilde, este acreditat cu patentul procedeului de a suda două piese metalice, în 1865. Sudura sub arc electric nu a fost utilizată până în 1881, când s-au introdus lămpile stradale cu electrod carbonic.
Un savant rus, Nikolas de Benardos, a adus îmbunătăţiri remarcabile prin introducerea electrodului metalic, precum şi a mănuşilor şi măştilor izolatoare ce permiteau acurateţea operaţiei. Adevărata revoluţie s-a produs însă în 1892, când Morehead şi Wilson au descoperit în mod accidental cum se poate produce acetilena.
A mai trebuit făcut doar un pas pentru a constata că arderea acetilenei în exces de oxigen produce o flacără cu temperaturi mai mari de 5.000 de grade, capabile să topească aproape orice metal cunoscut. Un suedez, Oscar Kjellberg, a desăvârşit tehnica de sudură sub arc electric, inventând şi patentând electrodul metalic acoperit, obţinând astfel o calitate superioară, prin rezistenţa şi rapiditatea procesului.
Despre progresele moderne
O invenţie semnificativă pentru modernizarea procedeelor de sudură a fost înregistrată în America, sub numărul de patent 1.746.207, de Alexander (1924). Tehnica se numeşte “Atomic Hydrogen Welding Process” şi constă, în esenţă, în utilizarea gazului de hidrogen ca scut ce produce o ridicare semnificativă a temperaturii în jurul arcului electric. Au urmat cercetări şi descoperiri succedate cu repeziciune pe perioada a numai câteva decenii, de la cele girate de prestigioasa Carbide Corporation (sudura subacvatică) până la procedeul denumit “heliarc”, ce utilizează un gaz rar, heliul. Astăzi, datorită americanului Robert Gage, proprietarul unui patent înregistrat la 26 iulie 1955, avem sudura cu plasmă, un proces sofisticat şi redutabil care a revoluţionat industria aeronautică-spaţială.
Sudura şi războiul
Sudura metalelor a avut din toate timpurile un rol esenţial în producerea şi modernizarea armelor. De la săgeţile cu vârf metalic la lăncile sau armurile cavalerilor medievali, piesele metalice sudate au stat nu de puţine ori la originea unor victorii militare răsunătoare. Inventarea sudurii subacvatice în debutul celui de-al doilea război mondial a avut un rol atât de covârşitor, încât Bob Irving nota în The Welding Journal: “Importanţa sudurii subacvatice a fost relevantă la începutul războiului, când preşedintele Roosevelt trimitea primului-ministru Winston Churchill şi Camerei Comunelor o scrisoare informativă în care anunţa că industria americană este în posesia unor tehnici de sudură ce vor permite construcţia unor nave în timpi şi la parametri net superiori”. Victoriile navale ale aliaţilor au fost, cu certitudine, decisiv influenţate de calitatea şi cantitatea navelor aruncate în luptă pe mările şi oceanele planetei.
