Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Moștenire evolutivă
Înaintașii pisicilor domestice sunt pisicile sălbatice africane (Felis silvestris lybica), care trăiesc în zone deșertice, unde rareori întâlnesc ape mari și nu au nevoie să înoate.
Spre deosebire de unele pisici sălbatice, cum ar fi tigrii sau pisicile pescăruș, care pot înota pentru a se răcori sau pentru a prinde prada, pisica sălbatică africană nu vânează în apă și nu are o relație obișnuită cu umiditatea sau scufundatul.
Prin urmare, pisicile de asăzi au o aversiune naturală față de apă deoarece nu sunt programate genetic să interacționeze cu ea.
Disconfort fizic și senzorial
Blana pisicii se umezește foarte mult când intră în contact cu apa, îngreunând mișcarea, ceea ce le face pe pisici să se simtă vulnerabile și stânjenite.
În plus, apa poate masca mirosurile naturale (feromonii) ale pisicii, element esențial pentru orientarea și comunicarea lor.
De asemenea, pisicile au un simț olfactiv foarte fin și pot găsi mirosurile chimice din apa de la robinet neplăcute sau stresante. Contactul cu apa le poate aduce disconfort emoțional și le diminuează senzația de control asupra mediului.
Experiențe individuale și socializare
În afară de factori naturali, experiențele timpurii ale pisicilor pot influența relația lor cu apa. Pisicile obișnuite cu apa și umezirea încă din copilărie pot deveni mai confortabile cu prezența apei în viața lor de adulți.
Totuși, fiecare pisică este unică, iar unele pot manifesta aversiune față de apă chiar dacă au fost expuse în mod repetat la ea, iar altele o pot accepta sau chiar le place deși nu au avut mult contact cu apa înainte.
În concluzie, aversiunea pisicilor față de apă este cel mai probabil un mix între trecutul lor evolutiv care nu le-a pregătit pentru apă și un disconfort concret fizic și senzorial atunci când se udă, combinat cu modul în care s-au obișnuit sau nu cu apa în primii ani de viață, potrivit livescience.com.
Citește pe Antena3.ro
