Tower Bridge, două braţe care survolează Tamisa

Podul Turnului este poate cel mai emblematic edificiu al Londrei, care defineşte şi particularizează acest oraş de celelalte mari capitale ale lumii.

Tower Bridge (Podul Turnului) este cel mai faimos pod construit în Londra peste Râul Tamisa, situat în partea stângă a Podului Londrei. Numele şi l-a luat de la Turnul Londrei, în a cărui imediată vecinătate se află, şi nicidecum de la forma sa. Astfel, chiar înainte de a fi construit şi chiar de a fi aprobat proiectul, toată lumea se referea la el cu această denumire.

ISTORIE, LEGENDĂ
O dată cu creşterea oraşului, numărul podurilor s-a mărit, însă numai în dreapta Podului Londrei, partea stângă a acestuia fiind afectată în special portului. În timp, creşterea populaţiei şi în această parte a oraşului a dus la necesitatea construirii unui pod. În 1876, City of London Corporation înfiinţează un comitet, Special Bridge or Subway Comitee, care să decidă ce se va construi, un pod sau o subtraversare, şi să aleagă proiectul. Un pod ar fi întrerupt practic circulaţia navelor dincolo de el. Aşa a apărut ideea unui pod basculant, care să se ridice şi să permită circulaţia navelor mai înalte. Din peste 50 de proiecte apărute în urma iniţierii unui concurs public, abia în anul 1884 comitetul prezidat de A.J. Altman a ales pe cel al lui Horace Jones, care era arhitectul-şef al oraşului şi în plus mai făcea parte şi din comisia de evaluare (să mai zică cineva că pe vremea aceea nu existau pile şi relaţii, şi unde, în Marea Britanie!!)

CONSTRUCŢIA PODULUI
În anul 1886 a început construcţia propriu-zisă. Sir John Wolfe Barry, inginerul lui Jones, a coordonat  cinci mari corporaţii, importante fiind cele ale lui Sir John Jackson (fundaţii) şi Baron Armstrong (hidraulice). Au fost angajaţi  432 de muncitori pentru a desăvârşi construcţia. Proiectul prevedea construcţia unui pod basculant lung de 244 m cu două turnuri de 65 m înălţime, fiecare aflându-se pe fundaţia proprie. Deschiderea centrală dintre cele două turnuri este de 61 m şi a fost împărţită în două părţi egale, fiecare prevăzute să urce la un unghi de 83 de grade, permiţând astfel trecerea vapoarelor. Fundaţia fiecărui turn are peste 70.000 de tone de beton înfipt în fundul râului, completate de 11.000 de tone de oţel pentru structură şi pasajul pietonal superior. Între cele două turnuri, în partea superioară se află o punte de trecere pietonală, care mai are şi rol de a prelua o parte din efortul suportat de cele două turnuri la ridicarea părţilor mobile şi se află la 44 m înălţime faţă de cel mai înalt flux. Fiecare parte mobilă cântăreşte 1.000 de tone şi se ridică în cinci minute. Legătura dintre turnuri şi mal se face simetric, printr-un pod ancorat cu otgoane de oţel lungi de 82 m. Jones moare în 1887 (este înlocuit de George D. Stevenson) şi nu apucă să vadă inaugurarea ce va fi făcută de  Prinţul de Wales (viitorul rege Eduard al VII-lea) împreună cu soţia sa, Alexandra a Danemarcei, la data de 20 iunie 1894.

CÂTEVA CANCANURI
Specific englezească, punctualitatea britanică în ceea ce priveşte orele fixe de ridicare a podului a prilejuit câteva incidente comice. Asfel, în 1952, un şofer de autobuz prins în trafic e nevoit să sară dintr-o parte în alta pentru a evita căderea în apă, iar în 1997, garda preşedintelui Clinton este despărţită în două de ridicarea podului.

1.164.000 DE LIRE STERLINE
Iniţial, părţile mobile se ridicau cu ajutorul unor motoare hidraulice, care pompau apă sub presiune în şase rezervoare. Motoarele cu aburi aveau o putere instalată de 360 cai-putere. Acestea au fost suplimentate în 1942, de teama avarierii, în urma bombardamentelor cu un alt motor de 150 cai-putere. În 1974, întregul sistem a fost înlocuit de un sistem electrohidraulic proiectat de BHA Cromwell House, care foloseşte ulei în loc de apă, rămânând din vechiul sistem doar pinioanele de angrenare.