Georges Cotos – Regele Îngheţatei

Păi, cum vine asta? Vasăzică îţi faci tu casa, îi pui uşile cu faţa la drum, după obiceiul bucovinesc, o-nveleşti frumos cu draniţă, o sfinţeşti, îi cumperi de toate şi n-apuci să faci focu-n sobă, că te cheamă la armată, să scapi ţara de ruşi!... George Cotos, românul din Saint-Tropez care a împlinit primăvara asta 95 de ani, a ajuns celebru în Europa vânzând pictură şi îngheţată, dar, uneori,  se mai visează în casa lui de lemn din Straja Bucovinei pe care n-a mai revăzut-o de 70 de ani...


CONTROVERSE
...Sau a revăzut-o? Aici, e o poveste asupra căreia nu toată lumea cade de acord. Cel puţin, aşa spun cei pe care i-am ascultat, în a doua zi de Înviere, anul acesta, călcându-le pragul pri­mitor din Straja, satul unde, glumesc ei, "se-atârnă România-n cui". Bunăoară, Floarea, nepoata lui Cotos, care stă acum în casa "uncheşului", ştie de la un vecin că acesta s-ar fi întors, în timpul retragerii trupelor româno-germane, prin Straja, ca să-şi vadă mama. Drumul lui, cică, n-ar fi fost tocmai prin Bucovina, dar a făcut, cum a putut, abătându-se pe la părinţi; a intrat câteva minute în casă, după care a plecat mai departe cu militarii lui...  

Drumul acela avea să-l ducă până la Viena, unde-a  bolit aproape un an, după care n-a mai revenit niciodată în România comunistă, de teama ruşilor. Atât de tare s-a temut de ruşi încât, mulţi ani mai târziu, după Re­voluţie, încă o dojenea aspru pe sora lui, Ileana, azi în vârstă de 90 de ani, rămasă în satul natal,  că voia să treacă în Ucraina, să-şi vadă moşia de după graniţă, care aparţinuse de Straja înainte de război.

"Dealurile noastre, povesteşte Ileana, au nume frumoase. Le cheamă Brodina, Izvoarele Sucevei, Bucu, Tomnatec... La Tomnatec  avem noi pământ. I-am spus că mă duc şi-atunci a izbucnit: "Tomnatec? Ce Tomnatec îţi trebuie? Cât am năcăjit, cât am muncit, cât am umblat noi pe dealurile celea care-au ajuns la ruşi..." Se temea de comunişti. "Chiar că se temea. Odată, i-am spus să vină la Straja, măcar în vizită... «Dar unde să vin, zicea el, dacă dinapoia ta, la câţiva metri, sunt ruşii?»... Şi-aşa au trecut anii... eu m-am bucurat că ne-am văzut, măcar o dată... Ba nu, de două ori, fiindcă am mai mers o dată, în '84,  în Franţa..."


OIER
George Cotos a fost, la început, oier. Ca şi tatăl său, poreclit "Sărmanu", pentru că spunea la toţi poezia aceea simplă-n patru strofe: "Sărmanică, fugi din drum/ De n-ai frică, te sugrum/ De ai frică, să nu-ţi fie/ Fugi în codri şi-n câmpie!..." Umbla ziua-ntreagă prin Obcini, vorbind cu păsările şi cu mioarele. Atât de mult a îndrăgit animalele, încât, mai târziu, după ce şi-a cumpărat, în amintirea "Bucovinei lui", o fermă lângă Lyon, a vândut-o, la scurt timp, fiindcă nu putea suporta sacrificarea lor.

Ileana a fost la Lyon,  i-a văzut ferma şi îi pare rău că atunci  "era  aşa un nin­gău" (ningea abundent - n.n.) de n-a putut poza mieluţii. Când păştea oile, George cânta la tilincă şi la fluier. Îşi meşterea instrumentele muzicale, ca şi bâtele de brad pe care le sculpta de jur împrejur. Era talentat şi îşi impresiona consătenii prin statura de baschetbalist şi printr-un caracter impecabil, de om care merge, întotdeauna, până la capăt.  


SAINT-TROPEZ VIA PARIS
Ce-a mai făcut George Costos, de la 25 de ani, până azi? Ieşit din spitalul militar austriac, a emigrat în Franţa unde a avut, la început, în anii '50,  ca mulţi români în situaţia lui, "toate meseriile posibile". A fost, pe rând, chelner şi recepţioner, fri­zer de câini şi veterinar, mecanic şi vânzător ambulant.

Tuturor meseriilor astea le-a adus ceva. O invenţie, "une quelque chose". A inventat un aparat revoluţionar de tuns câinii şi o "roată minune" pentru landouri, a perfecţionat maşina de îngheţată care avea să-i poarte numele şi a făcut senzaţie, la Academia de Beaux-Arts din Paris, apărând la cursul de pictură în costum alb şi cu cravată. Atunci, a căpătat porecla "Prinţul Popoff", un nume rus, pentru că studenţii nu ştiau de existenţa vreunui prinţ român. Pseudonimul avea să-l facă însă celebru, chiar înaintea multor colegi de la Beaux-Arts.

În căutare de lumină pentru şevalet şi de căldură pentru trup, se stabileşte în sudul Franţei, la Saint-Tropez, unde îşi desăvârşeşte pictura şi talentul de a inventa conti­nuu. Încurajat de expoziţiile cu vânzare de la Madrid, Paris, Londra, Helsinki şi Stockholm, îşi deschide o galerie de artă în staţiunea cea mai cosmopolită de pe Riviera Franceză şi se căsătoreşte cu frumoasa Jeanne.

Paralel, cumpără de la un alt român  patentul unui aparat nou de făcut îngheţată la cornet, îl perfecţionează şi începe să vândă  "les glaces" pe străzile toropite de arşiţa soarelui mediteranean. Afacerea nu merge prea grozav din prima zi însă îi vine o idee de succes: ce-ar fi să atragă atenţia oamenilor deşertând pe străzile în pantă ale Saint-Tropezului mii de cornete care să se rostogolească până în port? Gestul lui prinde, lumea pare şocată de curajul lui nebun şi, în scurt timp, Georges devine "regele îngheţatei".
Umplea cornetele după o tehnică a lui şi îngheţata avea 20 cm înălţime. Făcea senzaţie! "Les glaces Popoff" te răcoreau pentru o vară întreagă!

La "glacerie" au ajuns, pe rând, actorii din seria "Jandarmilor...", Brigitte Bardot... Într-o zi, ziarele regionale titrau: "La St. Tropez, întâlnire de nivel înalt între doi regi români!". El, Cotos - "Prinţul Popoff", "regele îngheţatei" - şi regele României în exil, Mihai I.

Cu aproape trei decenii mai înainte, Georges Cotos trăise o altă întâmplare: expunea la Madrid şi lucrările lui se vindeau foarte bine; într-o zi, curioasă să vadă succesul unui artist român în exil a vizitat galeria o femeie misterioasă - era Elena Lupescu, pe atunci deja soţia fostului rege Carol al II-lea.


O ÎNGHEŢATĂ PENTRU PICASSO
Fotografiile pe care le-am văzul în casa lui, de la Saint-Tropez, şi cele de la Straja îl arătau, chiar în anii lui de glorie, stând, neclintit, în faţa apara­tului de îngheţată. Îi plăcea să vândă singur "picătura de răcoare", iar copiilor le dădea gratuit  "le petit cornet" - o îngheţată mică.

Într-o zi, în faţa lui se opreşte Picasso. Nu se cunoaşteau. "Cum merge vânzarea?" Bine. "Cum funcţionează maşina ta?" Cotos îi explică amănunţit, deşi îşi păstra cu sfinţenie secretul. Picasso priveşte, gânditor, la aparat, cere o îngheţată, apoi încă una... Se-ntoarce apoi cu spatele şi pleacă, fără să se uite îndărăt. Stop cadru: doi artişti. Picasso şi Cotos; uniţi printr-un nu ştiu ce mister al vieţii, captivaţi  de mecanica elementară - ilustrată de maşina lui Cotos -, care stă mereu înaintea artei, cea care  mişcă roata, luna şi soarele... Doi mari artişti, fără îndoială. Fără să ştie, aveau să se mai întâlnească o dată: pe sime­zele unuia dintre celebrele muzee ale lumii, Galeriile Leicester din Londra.  


ESPACE COTOS
În Portul Vechi din Saint-Tropez, e o străduţă pitorească pe care se etalează vitrine cu suveniruri, podoabe şi articole de lux. E Rue Seillon, unde ne primeşte, în galeria sa, pictorul Georges Cotos. Îmbrăcat în acelaşi costum impecabil, cu pălăria cu boruri largi, artistul ar putea părea un francez get-beget dacă limba cu accent bucovinean nu l-ar trăda. N-am întâlnit un om care să vorbească mai bine, după 70 de ani de înstrăinare, folosind vocabularul românei interbelice de la ţară, din Bucovina.

Lui Georges Cotos ar trebui să i se aducă mulţumiri pu­blice nu doar pentru că, după Revo­luţie, a organizat primele transporturi cu ajutoare pentru România, nici pentru că a donat aproape 200 de tablouri Muzeului din Gura Humorului îngrijit de neobosita Vera Romaniuc. Nu. Lui ar trebui să-i fim cu toţii recunoscători că a trăit 70 de ani departe de România, cu România în inimă. Anual, la galeria sa din Saint-Tropez expun, gratuit, artişti din ţară; Georges Cotos îi primeşte la el în casă, îi omeneşte, îi încurajează. Cât despre el însuşi, continuă să participe la expoziţii.

Maestrul primeşte recunoaşterea valorii sale artistice şi umane din partea statului român, care l-a decorat cu Meritul Cultural, dar mai ales din partea oamenilor simpli din Bucovina lui natală. Un copil de şcoală primară, Volanschi Dorina, care şi-a făcut un blog îi scrie, după o vizită făcută la Muzeul din Gura Humorului: "Dragă dle Cotos, mama îmi spune că, în toate limbile lumii, e o zicală: «Ceea ce ochii nu văd, inima nu simte». Eu simt, totuşi, că undeva, departe, existaţi şi că sunteţi cu inima aproape de noi. Îi mulţumesc bunului Dumnezeu că existaţi şi aş fi mândră să vă cunosc..."