Goana după stafide

Afară ningea şi, după cum simţea bunica furnicăturile în oase, părea că vremea se va înrăutăţi, pentru ea nu pentru noi, care abia aşteptam să ne tăvălim prin nămeţi. Pregătirile pentru Crăciun şi Anul Nou erau în toi în toate casele vecinilor noştri ca şi la noi. Bunica spălase co­vata şi patru tăvi mari, adusese făină, zahăr, ouă, rahat, esenţă de rom, ba... chiar şi "o gură" de rom, pe fundul unei sticle, cine ştie de când, ascunsă de pofticioşi. Toate erau puse în bucătărie, unde le făcuse loc, pentru a sta la căldură, dar mai ales pentru a le "obişnui". Avea ea, bunica, unele obiceiuri păstrate în suflet şi, pe care ni le transmitea, fără a ne obliga aşa, cu talent pedagogic înnăscut.

Când am întrebat-o, prima dată, de ce aduce toate cele necesare pentru a face cozonacul, coliva sau pâinea, după caz, mi-a zis că, "Astea sunt aproape la fel de vii ca apa, laptele, vinul şi gazul, adică petrolul şi, dace le ţii la suflet, adică le iubeşti şi le porţi respectul, atunci ele sunt cu tine, se fac bune la gust, te hrănesc şi nu te faci de ruşine". Mda! Nu era de glumit! Numai că eu îmi pusesem în gând să pătrund spusele ei, abia după ce va face minunile de cozonaci pe care-i aşteptam şi eu şi mama.

După ce a rânduit toate cele trebuincioase, bunica a constatat că n-are stafide. A doua zi, de dimineaţă, s-a dus la magazin şi a cumpărat 300 de grame de stafide, din cele mari, albe şi grase. Eu şi mama am făcut ochii mari de uimire şi ne-am înghesuit care să guste mai întâi din boabele mierii şi pline de aromă. Când a văzut bunica atacul la stafide a înhăţat punga şi a dispărut cu ea pe uşă. Nici n-am terminat noi planul de luptă, pentru o cotrobăială rânduită ca la armat ca să dăm de urma pungii că, bunica s-a întors şi ne-a zis: "Nu vă pune sarsailă să-mi mâncaţi din stafide, pentru că şi aşa sunt prea puţine pentru 10 kilograme de făină, că... jar mâncaţi! Şedeţi binişor! Iar tu, adică mama, să nu-i mai cânţi în strună, adică mie! Îi ruşine să vă strâmbaţi ca moneţele cele din circ!" Na! că ne-a făcut şi moneţe, adică maimuţe, tradus din moldoveneasca veche! Asta, pentru a puncta, în cazul în care nu ne-am aduce aminte, ce ne aşteaptă dacă, totuşi, furăm stafide.

Visul obositor
Eee, cam feştelite după asemenea ameninţări, am încercat să evităm a ne intersecta cu traseele bunicii şi ne-am ocupat fiecare de treburile ei. Dar gândurile noastre cotroăiau după boabele dolofane. Toată noaptea am visat numai stafide. Înşirate pe aţă, presărate peste tot: pe pat, pe masă, pe covor, în ciorchini adunaţi în mă­nunchiuri mari cât măturoaiele de curte, agăţaţi la streaşină şi atârnaţi de frânghia de rufe. Toţi, dar toţi erau la o înălţime la care nu puteam ajunge nici eu, nici mama. Încercam să ne căţărăm pe orice, dar când eram gata să prindem sau măcar să atingem o bobiţă, suportul pe care ne căţărasem se prăbuşea şi o luam de la capăt. Uite, aşa am petrecut toată noaptea! M-am sculat frântă de oboseală. Dimineaţa, când am intrat în bucătărie, ca să mâncăm, bunica făcuse cozonacii şi minunatele noastre stafide, ţinta atacurilor noastre, se aflau adânc îngropate în coca pufoasă. Ici, colo se iţea câte un colţ de rahat, care împungea carnea de cocă galbenă, de ouă alese cu grijă ca să fie cât mai proaspete şi mai portocalii în gălbenuşuri.

Mirosul de unt topit, lapte îndulcit şi esenţă de rom, ne-a zăpăcit de cap şi ne-a potolit pornirile războinice. Acum, ţinând cont că obiectul care a provocat războiul dispăruse, trebuia să ne luăm gândul. Am mâncat în linişte şi atmosfera s-a destins până când bunica ne-a propus să o ajutăm. Ne-a trasat sarcini astfel: tu, adică mama, ungi tăvile cu unt, iar tu, să ţii bine de covată când oi scoate "odorul". Aşa zicea ea, la bucata de cocă pe care o răsucea ca să iasă cozonacul împletit. Nici n-am suflat în faţa ei şi am acceptat imediat sarcinile primite.
Mama ungea tacticos cele patru tăvi mari, fără să se uite la mine, dar eu simţeam că ceva nu este în regulă.
Clocea ea ceva!

M-am agăţat zdravăm de covata în care coca crescuse şi se făcuse uriaşă, ca o burtă imensă. Bunica şi-a înfipt mâinile unse cu unt topit şi a înşfăcat o bucată, un "odor", pe care l-a pus pe planşeta cea mare, unsă şi ea. L-a aşezat cât să-l domolească de pufoşenie şi l-a răsucit, apoi l-a vârât într-una din tăvile unse de mama atât cât să nu se vadă până va creşte iar şi-l va băga la cuptor, uns cu ou bătut şi presărat cu zahăr. Emoţia primului "odor" scos din burta mare de cocă mi-a trecut şi abia la al doilea "odor" am observat cum, ca din întâmplare, o ticăloasă de stafidă albă, grasă şi parcă mai lucioasă, s-a strecurat afară cât să-şi râdă de mine. Când bunica s-a întors să-şi ungă mâinile, i-am arătat mamei stafida. Ea a văzut-o şi a înhăţat-o rapid, lăsându-mă cu gura căscată de uimire. A băgat stafida în buzunarul de la halat şi a luat iar ghemotocul de pene de gâscă, pe care-l înmuia în unt topit şi ungea tăvile. Aşa, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat!

Astfel de furăciuni s-au mai întâmplat de cinci ori, ştiu sigur pentru că le-am numărat. Mama a băgat de fiecare dată stafida furată în buzunar. Bunica părea să nu observe nimic, lucru ciudat ţinând cont de vigilenţa ei teribilă. Paznic la fluturi dacă ar fi fost şi n-ar fi pierdut nici unul! Nu ştiu cum de scăpa astfel de furăciuni! Totul mergea strună şi noi nu puteam fi decât mulţumite.

După ce a scos patru "odoare", bunica le-a cuibărit în tăvi, le-a uns cu ou, le-a presărat cu zahăr şi le-a făcut semnul crucii, aşa în aer, pe deasupra, le-a lăsat acoperite cu o mare coală albă şi un prosop la crescut pe planşetă până aveau să ajungă cu burţile la marginea tăvii. A acope­rit şi burta cea de cocă din covată şi s-a dus la vecina Leana, "nu era treaba noastră".

Mama, cum a văzut că am rămas singure, a băgat mâna în buzunarul cu minuni şi le-a scos pe masă. Doamne, ce frumoase erau! Albe şi parcă mai dolofane decât
atunci când erau în pungă! Mama a împărţit prada. Patru mie şi două pentru ea!" Împărţim frăţeşte! Aşa e corect!", şi-mi împinse sub nas patru boabe. Le-am mâncat pe rând. Le-am stri­vit de cerul gurii şi le-am simţit tot parfumul de esenţă de rom, în care le ţinuse bunica toată noaptea ca să se înmoaie, să fie pline de aromă şi să dea gust minunat cozonacului. Le-am savurat cu ochii închişi, cât să mă îmbib de parfumul lor. Dar s-a iţit iar ticăloasa dorinţă de a avea mai multe.

Răzbunare!
Cum au crescut primii cozonaci, bunica i-a băgat în cuptorul uriaş şi ne-a îndemnat la treabă pentru a termina până în seară cu coptul. Am ajutat-o cu acelaşi elan, dar la furăciuni n-am mai avut noroc. Bunica a devenit mai atentă şi nici nu şi-a mai făcut de treabă în altă parte. A rămas tot timpul în bucătărie. Imediat ce am ajutat la ultimii cozonaci, mama s-a retras în dormitor, ca să-şi termine treaba şi eu, după ea. Când m-a văzut aşa, ca un căţeluş cerşetor, mi-a zis şoptit, a taină şi a răzbunare: "De cum îi coace pe toţi, şi când pune deoparte feliile pentru tortul de Bobotează şi Sf.Ion, le scoatem stafidele!"

După Anul Nou, de Sf. Vasile, când bunica s-a dus la bi­serică, noi am găbuit platoul, acoperit cu un prosop, pe care se aflau feliile de cozonac menite a fi blat pentru tortul de Bobotează. Le-am desfăcut de învelitoare şi, una câte una, cu degetele într-o goană viermuitoare, tremurânde de nerăbdare şi emoţie, am scos toate stafidele, lăsând în loc, găuri prin care puteam vedea bine, ce ne vor păţi spinările. Dar nu conta! Scotoceam după stafide de parcă era ultimul lucru pe care trebuia să-l facem! Mama mă privea şi la un moment dat am avut impresia că râde încetişor.