Istoria tocanitei de razboi

Casa lui mos Dumitru, "azvarlita" pe unul dintre dealurile ce nsotesc cursul Trotusului, ne asteapta mereu calda si primitoare

Pe vremea cand eram copii, credeam ca povestile se transpun in realitate. Asa se face ca asteptam ca in orice moment sa gasim in curte acea ridiche uriasa, de care tragea tot familionul, sau sa vina o zana buna care sa ne schimbe dovleacul din bucatarie intr-o superba caleasca. Am descoperit tarziu ca povestile nu au limita de varsta si uneori au un farmec in plus cand li se intampla celor din jurul nostru, adultilor care nu au crezut niciodata in basme.

Cu atat mai fantastica mi s-a parut povestea ce urmeaza, caci "eroina principala" este o… tocanita. Si inca una cum rar a mancat cineva! Nu ma credeti? Atunci haideti cu mine in poveste.

"Gazda" noastra va fi nu cine stie ce gospodina harnica, trebaluind prin bucataria cu cuptor de caramida, ci... un mos Dumitru, cu zambet bun si ochi stralucitori si blanzi! Povestea mosului aproape ca s-a pierdut in timp, la inceputul celui de-al doilea razboi mondial.

Pe vremea cand marii conducatori inca isi disputau teritoriile, in ograda unui taran de pe apa Trotusului se semnasera de mult toate tratatele de pace. Ratele si gastele se plimbau nestingherite prin fata usii de parca ar fi fost pe bulevard, cainii se zbenguiau isteric prin iarba, iar cocosii alergau de zor dupa curtezanele lor prin stratul de varza. Asa arata ograda recrutului Dumitru la plecarea pe front. Lasa in urma toata aceasta lume neinvinsa de griji.

Mos Dumitru ne deschide poarta si apoi usa casei cu toata dragostea. Ii place sa vorbeasca despre razboi. Una dintre istorisirile de atunci o repeta cu un gest hatru, ce vrea sa spuna: "Ia sa vedeti voi, dragii mosului, cum l-am dus noi de nas pe rus"; "Si cum eram noi inchisi, la "prizoana" numai ce gaseste unul un loc prin sarma ghimpata si ne strecuram care cum putem cinci dintre ai nostri. Si mergem, si ne ascundem vreo doua zile, dar pana la urma, tot dam de o patrula a rusilor. Da’ era noapte, si noi aveam niste zdrente de uniforma, ca nu se vedea daca erau romanesti sau rusesti. Si-l punem in fata pe unul de era mai blond. Si rusul intreaba: "Cto tam?" Cine-i acolo? Si blondul nostru raspunde: "Ivan trece dealul". Si rusul: "Prahadi"! Treci! Si il intreaba si pe al doilea: "Cto tam?". Si i se raspunde: "Si eu dupa el"… Si tot asa, pana la ultimul, ne-am dus peste deal…". Si-atunci o lumina ghidusa ii joaca in ochi.

"D-apoi, ne era si foame tare. Mancam radacini, fructe padurete, de ni se strepezeau dintii. De sate ne cam feream, dar intr-o noapte nu am mai putut rabda. Era, ia, acolo, o casa mai departe de sat. Cu o lumina la fereastra. Si unul dintre noi o zas: "Ia, hai sa mergem pana acolo, si ce-o hi, o hi…"". Povestea curge mai departe si noi simtim cum ne-o ia inima din loc. "Ne-am apropiat de casa si am batut cu sfiala in usa. Si cum s-a deschis usa, mirosul de mancare gatita m-a facut sa ametesc. De, dupa atatea zile de post… In prag se afla o femeie de vreo 30 de ani. Trupesa, cu bratele albe si frumoase ca doua paini, cu obrajii ca merele…" Si iar ii vad scanteia aceea in ochi. "Ii zic: "Dobrai vecier". Buna seara. "Dobrai vecier", imi raspunde. Si o rup apoi pe ruseste, cu cat stiu, si-i zic cine si cati suntem si, cu toata rusinea, ii zic ca ne e foame. "Saditesi s nami cusati", imi zice. Adica: haideti sa mancati cu noi! In casa, in jurul mesei, mai sunt doi copii, la fel de blonzi ca si ea. Ne spune ca si barbatu-sau e pe front, departe, cine stie unde. Asa am mancat de bine in seara aceea!… Si, asa cum am stiut, cat vorbind, cat aratand despre ce e vorba, de la Nataska am luat in noaptea aceea si reteta tocanitei de legume. Cand am ajuns acasa, am invatat-o si pe muierea mea. Dar…" - si iarasi rade cu gura si cu ochii - "dar cum o fac eu n-o mai face nimeni. Poate Nataska, pe unde o mai fi acuma, sa-i fie sufletul blagoslovit, ca mult bine ne-a facut in seara si in noaptea ’ceea".

Si cum v-am promis povestea unei tocanite, apoi ce mai am de facut este sa va dau reteta aceea de minune! Asa cum mi-a spus-o si mie mos Dumitru.

"Tot ce fac, fac dupa principiul borsului rusesc. Poti sa amesteci de toate in el, sfecla, morcovi, varza, ceapa, tot ce vrei. Important este rezultatul, adica gustul borsului"
Evgheni Evtusenko poet rus

TOCANITA DE LEGUME

"Pentru o mancare de felul ista ai nevoie de foarte multe legume, cat mai proaspete. Un kilogram de cartofi, 7-8 morcovi, vreo 6 ardei, jumatate de kilogram de ceapa, doua-trei vinete si multa verdeata. Se taie ceapa si se pune pe foc in putin ulei, cat sa sticleasca, numai - ai grija sa nu prinda rumeneala. Se curata si celelalte legume, se taie si se pun in blid, la foc mic, sa se fiarba. Vinetele se taie felii si se pun cateva minute la prajit cu tot cu coaja - pe o parte si pe cealalta, sa se inmoaie, apoi se adauga peste legume. La fel faci si cu ceapa. Se lasa pe plita, la foc domol, dar nu multa vreme. Se adauga sare si piper, putina boia iute. Iar pentru a da gust si culoare, cateva linguri de sos de rosii. Lasi sa ploua deasupra marar si patrunjel tocat. Asa, oala se baga la cuptor si se lasa la foc foarte mic, pana scade, ia, cam vreo trei sferturi de ora. Faceti voi cum v-am zis, si-o sa vedeti ca nu-i mancare mai buna ca asta!"

BUCATARIA PE RUSESTE

Romancele si rusoaicele sunt pricepute gospodine, iar asta se vede in primul rand la bucatarie. Celebra reteta de coltunasi nu este foarte dificila, dar a suferit mici modificari pentru a le fi mai usor femeilor din Rusia la prepararea ei. Doamnele s-au gandit sa nu mai piarda timpul cu impartirea aluatului pe bucatele si distribuirea branzei, si au gasit o modalitate mai simpla: totul la gramada! Ele fac o compozitie mixta in care adauga si branza si dau totul la fiert fara a mai da forma coltunasilor. Rezultatul este un amestec ce aduce mai mult cu o placinta. Rusoaicele au dat retetei si un nume cat se poate de sugestiv: "coltunasii lenesi".