La pomana porcului

În vremea copilăriei mele petrecute la sat, iarna avea multe arome. Deşi eram în perioada comunismului, adoram parfumul şi gustul de portocală, tocmai pentru că le simţeam numai în preajma Sărbătorilor.

Ca să nu mai vorbesc de prăjiturile şi de cozonacii făcuţi numai în casă. Însă există un gust al unei mâncări de poveste, pe care îl asociez şi acum cu bunicii, cu rudele şi cu vecinii. Cu bunăstarea, voia bună şi mulţumirea. Pomana porcului.

TUCIUL CU MINUNI
Dacă la tăierea porcului nu luam niciodată parte – părinţii găsind întotdeauna câte o altă activitate cu care să mă atragă –, la pomana porcului mă chemau întotdeauna. Era un moment magic, în care ne adunam toţi verişorii şi aşteptam ca tuciul pus deasupra focului, pe pirostrii, în grădină, să-şi îndeplinească misiunea. Bucăţile de carne crudă, tăiate potrivit, amestecate cu sare şi puţină apă, lăsate să fiarbă înăbuşit, aveau să se transforme într-o mâncare fără egal, alături de o mămăligă mare, tăiată cu aţa, şi de un castron cu murături. La masa aşezată afară, unde erau chemaţi toţi cei care au ajutat la tăierea porcului, era  întotdeauna o atmosferă euforică. Ţuica fiartă şi vinul erau complicii. Tuciul de ieri a fost astăzi înlocuit cu modernul grătar şi poate că bucatele nu mai au gustul de-atunci, dar atmosfera aceea de veselie a rămas.

OBICEI DIN STRĂBUNI
După ani, exact când tumultul vieţii m-a privat de acele momente, aveam să înţeleg mai multe despre acest obicei din străbuni, specific numai ţării noastre. Comunităţile arhaice foloseau acest prilej de sacrificare prin consumarea, în comun, a unei mici părţi din animalul tăiat, ca semn al încrederii şi bunei înţelegeri, al vieţuirii laolaltă. Astfel, de Ignat, înaintea Naşterii Domnului, fiecare creştin de la sat tăia porcul crescut într-un an, pentru a avea o masă cât mai bogată de Sărbători. Mâncarea tradiţională numită "pomana porcului" era un mod de a le mulţumi celor care au ajutat. Şi de a "pomeni" (de acolo şi vine sintagma, probabil) peste an acea zi aparte.
În concepţia populară se zicea că la sacrificarea porcului nu trebuiau să asiste persoane miloase, deoarece cei care regretau moartea porcului îl mâniau pe Dumnezeu. După tăiere, porcul se spăla cu apă caldă, se întindea peste un amestec de sare şi mălai şi se acoperea cu o folie. Se făcea apoi o tăietură cu semnul crucii, la ceafă, peste care se punea sare. Era modalitatea prin care creştinii credeau că ajută sufletul să iasă din corp. Mai există câteva credinţe: dacă porcul era negru, cei care participau la tăiere se dădeau cu sânge pe faţă, sperând că vor fi mai roşii la faţă şi mai sănătoşi tot anul care urma. Adunau sânge într-o strachină cu mălai, uscat şi măcinat şi afumau atunci când copiii erau bolnavi de guturai sau spaimă. În contextul normelor europene, nu ştiu ce a mai rămas astăzi din toate aceste tradiţii.