Lumea surprinzătoare din faţa Muntelui Athos

Atunci când se vorbeşte despre Muntele Athos, românul se gândeşte, instinctiv, la repu­blica monahală. Pentru cei mai mulţi, locul pare să fie exclusiv o destinaţie a pelerinajelor religioase şi prea puţini iau în calcul faptul că, până în graniţa dincolo de care nu se trece decât cu permis special (şi, atenţie, numai bărbaţii au dreptul să-l primească!), locul este, ca peste tot în Grecia, plin de vestigii istorice, încărcat de tradiţii, bogat în gusturi şi savori. Regiunea-dinaintea-Muntelui-Athos, cum s-ar numi, într-o traducere românească, această parte din teritoriul Greciei este parte a Peninsulei Halkidiki, cea cu trei picioare (braţe, degete – ori cum veţi vrea să le ziceţi!) şi oferă nenumărate bucurii călătorului, de la golfuri şi plaje sălbatice la hoteluri de patru şi de cinci stele cu piscină şi wellness, de la coaste stâncoase "îmbrăcate" în păduri (cu o notă aparte pentru Parcul lui Aristotel de la Noua Stagira) până la ruinele romantice ale unor turnuri, cetăţi sau biserici medievale, de la o gastronomie sofisticată, elegantă, a restaurantelor de lux, până la bucătăria tradiţională a micilor taverne. Aceasta este imaginea pe care ne-a reliefat-o, într-o seară de toamnă, Eleftherios Meletides, preşedintele Organizaţiei Muntelui Athos.

Urmele adânci ale istoriei
Aş mai adăuga aici imaginea emblematică a lui Aristotel, mitul Olympiadei (mama lui Alexandru cel Mare), despre care se spune că a fost exilată pe insula stâncoasă după ce a încercat să îşi ucidă soţul, pe Filip al II-lea al Macedoniei, ca şi uluitoarea legendă a armatei lui Xerxes, persanul, care a săpat un canal chiar la rădăcina "degetului" athonit, pentru a trece din Golful Ierissos în Golful Athos. Recunosc că, încercând să văd unde este "canalul", mi s-a spus că el a fost acoperit la loc, după ce a fost excavat. Am aflat apoi că nu era asemenea celui de la Corint. "Perşii au săpat exact atât cât să aducă solul la nivelul mării, podind canalul cu trunchiuri uriaşe de copaci "pe care navele lor aluncau ca pe şenile", mi-a explicat într-o zi Maria Pappa, care ne-a însoţit în periplul nostru athonit.

O reţetă veche athonită
De departe însă, între toate aceste lucruri uimitoare, gastronomia peninsulei athonite – şi nu la cea monahală mă refer – a fost cea mai mare surpriză. Atenţia cu care sunt prezervate reţetele tradi­ţionale, bucuria cu care eşti primit şi ospătat nu au probabil egal în nici o altă parte a Greciei continentale. Una dintre cele mai vechi reţete este cea de năut (revithia) la cuptor, pe cât de simplă, pe atât de gustoasă. Năutul se pune la înmuiat în seara dinainte în apă fierbinte cu sare. A doua zi dimineaţă se clăteşte şi se pune la fiert pentru o jumătate de oră. În acest timp se curăţă câteva  cepe şi se taie rondele. Se aşază năutul (cu zeama în care a fiert; dacă e prea multă zeamă, se renunţă la o parte din ea) într-un vas de lut, se pun rondelele de ceapă deasupra, se toarnă ulei de măsline şi se dă la cuptor, la foc mic, pentru două ore şi jumătate. Rezultatul este o mâncare scăzută, cremoasă, care se potriveşte, la o adică, şi cu o porţie de kritama murată (kritama este cel mai vechi ingredient local, pomenit şi de Aristotel, un fel de iarbă care creşte pe nisipurile sărăturoase de pe malul mării, al cărei aspect este, cumva, între cel al algelor şi cel al vâscului. Încă din Antichitate, kritama se pregăteşte murată sau la oţet).