Mamae, nu plânge! Lacrima ta frige!

Acum, că rămăseseră doar ea şi copilul, îi era greu să potrivească gustul pentru o olicică de supă, ori pentru o mâncărică.

Norocul ei era că băieţelul nu făcea nazuri. Era cuminte şi i se lipise atât de tare de suflet încât trăia numai pentru el. Şi, la urma urmei, ce era să facă? Să-l dea la orfelinat? Doamne! Asta i se părea ceva de neconceput! Era nepotul ei! Indiferent de câte lipsuri ar avea, va face tot ce-i stă în putinţă ca să se descurce. N-or să moară de foame, chiar de-ar fi să muncească pe la case, cu ziua! E copil cuminte şi o să stea singur până se întoarce acasă. Şi maică-sa a trăit cu cheia de gât şi n-a murit, atunci!

Un junghi îi străpunse pieptul. Se întoarse către vasul în care pusese la crescut aluat pentru colţunaşi cu tocătură de pui. Îi face la cuptor, unşi cu ou, aşa cum îi plac lui Dănuţ.

Întinse aluatul pe masă, îl făcu peticele şi începu să le pună în mijloc câte o linguriţă de tocătură, de pui cu ceapă, călită din timp. Pliaţi cât mai artistic, ca să ademenească băiatul, colţunaşii au fost puşi la cuptor.

Bunica s-a aşezat pe marginea patului din bucătărie, ca să-şi mai tragă sufletul. Ah! Şi ce o mai dureau picioarele! Începu încet, încet să-şi maseze genunchii. Nici nu l-a auzit când a intrat. Băieţelul a amuşinat aerul cu miresmele parfumate, s-a ridicat pe vârfuri ca să vadă mai bine colţunaşii dolofani şi s-a întors către ea. "Mamae, ce faci?", o întrebă în timp ce-i ridică faţa spre el, apucând-o de bărbie.

Privirile li se întâlniră, îşi contopiră albastrul şi-l învălui cu dragoste. "Mai stau şi eu puţin!", îi zise femeia. "Te doale?", întrebă copilul. "Da, mamae, mă dor picioarele!", îi zise femeia. "Mamae, lasă că te flec eu!" Se aşeză în genunchi şi îşi puse pălmuţele pe picioarele ei când mângâind, când apăsând cu foc, înroşindu-se la faţă. Se ridică şi se întinse ca s-o mângâie pe părul alb tuns scurt. Se urcă pe pat, la spatele ei şi începu a-i masa ceafa şi umerii: "Asa! Asa! Asa, ca să te faci bine!", zicea el încetişor, ca un descântec ce alungă durerea trupului şi suferinţa sufletului.

Femeia încerca să-şi ascundă necazul dar lacrimile curgeau pârâuri calde ce se adunau în bărbie. Copilul o simţi, se întoarse şi cu pălmuţele îi şterse obrajii, o sărută şi-i zise: "Mamae, te fac eu bine! Nu mai plânge! Laclima ta flige!"