POVESTIRI DIN BUCATARIE
Un norocos. Florin Varga poate multumi lui Dumnezeu ca are "viza" de resedinta pe Valea Prahovei, la Sinaia. Cine ii cunoaste obarsia e oarecum surprins ca deschide dialogul cu sintagma: "Noi, sinaitii...".
Un sinait, Florin Varga. Altminteri, un om deschis, placut, savuros. In primavara ne-a chemat sa-i cunoastem, la Sinaia, prietenii, alaturi de care organizeaza lunar un fel de concurs gastronomic. Vara aceasta ne-a promis o masa vanatoreasca. Ne-au alungat insa ploile si alte ale vietii. A fost reconfortant totusi sa constatam ca Florin Varga se gandeste in continuare la noi si ca ne scrie.
Deschis (nu il vedem carcotind prin cotloane obscure, cum nu i-ar sta bine unui vanator), scrie indeosebi despre experientele gastronomice.
El spune despre sine ca n-a vanat niciodata. Dar, o data ce traieste la umbra padurii, aprecierea n-ar putea fi doar un eufemism al modestiei? Textul pe care vi-l prezentam vine de la un om care, avand cu ce se lauda, prefera sa ramana modest. (Tudor Cires)
Dupa reprimarea Revolutiei de la 1848 din Transilvania si Ungaria, autoritatile Imperiului Habsburgic, pentru a dispersa comunitatile romanesti din Muntii Zarandului, au initiat o campanie de improprietarire pe cursul inferior al Crisului Alb. Astfel, tinerii coborati din munti primeau de la autoritati, platind o taxa simbolica, loc de casa si teren arabil. In consecinta, au fost constituite noi localitati, printre care si comuna Zarand din judetul Arad. Strabunicul meu, Iulian Oarga, a fost unul dintre cei stabiliti in campie, dar autoritatile l-au inregistrat sub numele de Iulian Varga. Aceasta comunitate de munteni, stramutati in campie, a adus cu ea si uneltele necesare traiului, printre care si pustile de vanatoare. Erau acele pusti arhaice cu o singura teava, ce se incarcau "pe gura", iar incarcatura era initiata cu ajutorul unui "cocos" cu arc.
In Imperiul Habsburgic existau reglementari stricte privind vanatoarea, cu perioade de prohibitie, ce erau respectate de vanatori. Bunicul meu, Florea Varga, a continuat traditia de vanatori a familiei ca si tatal meu, tot Florea Varga sau "Florea lui Florea lui Iulian" in graiul local. In perioada copilariei mele, nu mult dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial, datorita lipsurilor (alimentele se distribuiau pe cartela), vanatoarea constituia o sursa de hrana pentru familie. Tata era obligat de mama ca in fiecare saptamana, in perioadele permise vanatorii, sa faca "aprovizionarea" cu carne proaspata. Asa se facea ca ma lua, in cate o dimineata geroasa, imi facea instructajul, si plecam pe malurile unui canal vechi, napadit de papura, unde isi facusera cuib cateva carduri de rate salbatice. Tata era bun tintas, cunostea bine locurile unde se ascundea vanatul si nu umblam prea mult pana ni se umplea ranita. Ne intorceam acasa cu cate o prepelita sau un fazan pentru supa si cu cate o rata sau un iepure pentru friptura. Periodic, in cadrul grupului local de vanatori, se procurau autorizatii pentru caprior sau mistret, in functie de sezon. Atunci se organizau vanatorile adevarate, cu multi participanti si cu caini. Pentru caprior se scotoceau padurile de foioase de la poalele Muntilor Zarandului, iar mistretul se vana "la panda" la marginea culturilor agricole unde fusesera semnalate distrugeri ale recoltei. Vanatul mare era impartit in cantitati aproximativ egale de carne ce erau trase la sorti de vanatori. Acest grup de vanatori participa, alaturi de organele silvice, la hranirea vanatului, la recensamantul acestuia si la starpirea rapitorilor "cu par si pene" pentru mentinerea echilibului ecologic. Dupa anii â60, in urma mecanizarii masive a agriculturii, vanatul de campie aproape ca a disparut. Acesta s-a refugiat in viile de pe dealuri si in zona submontana. Mama, Sofia Varga, ca orice gospodina ce avea de tinut o casa, nu avea timp sa se complice cu gatitul vanatului. Retetele ei erau relativ simple si economice, dar bucatele ieseau savuroase. Eu n-am devenit vanator, probabil din cauza ca nu mi-am gasit niciodata teritoriul de vanatoare si fratii vanatori. Am invatat de mic ca orice fiinta care vaneaza are un teritoriu al lui pe care il cunoaste, il controleaza si intretine, si are, de asemenea, frati de arme. N-a fost sa fiu vanator, dar am invatat de la mama sa gatesc vanatul si am avut noroc de multi prieteni vanatori, care ma invita des sa prepar si apoi sa gustam rodul celor doua pasiuni surori: vanatoarea si gatitul.
Va ofer cu drag, mai jos, cateva retete, asa cum le gatea mama. Florin Varga
RATA SALBATICADupa ce rata vanata era eviscerata, dar lasata in penele ei, se tinea spanzurata, in camara "din crivat", trei zile. Se jumulea apoi, se parlea si i se stergea pielea cu o carpa inmuiata in vin. |
IEPURELEIn casa parinteasca, iepurele vanat de tata se impartea in doua. Partea din fata, cu mai multe oase, si maruntaiele pentru tocana, iar partea din spate, mai carnoasa, pentru friptura. |
Citește pe Antena3.ro
| ||||
SUPA DE RATAFRIPTURA DE RATAFRIPTURA DE IEPURETOCANA DE IEPURE |