Mircea Micu si retete pentru tot romanul

Mi-am amintit zilele trecute si, sincer, nu stiu de ce, de un amic mai ciudat plecat demult in Spania. Obisnuia sa-mi scrie regulat si frumos caligrafiat, impartasindu-mi cele mai stranii experiente. Si, intr-una din aceste depese de "nuevo conquistador", cum incepuse la un moment dat sa se semneze, cu mana stanga, aspirand sa devina ambidextru, imi istorisea cum a luat pentru prima data petit dejeuner-ul (in spaniola, fireste) la restaurantul unui mare hotel. Neavand prea multi bani, dar studiind cu atentie meniul cat o carte de telefoane pentru a-si cultiva imaginea publica, comanda ospatarului paine cu unt. In italiana, dovedindu-si astfel atat apartenenta la ginta latina cat si caracterul poliglot (mostenit, se spune, de la o matusa). La privirea uimita a chelnerului, asterne cuvantul cu litere rotunde, din respect pentru Garibaldi, pe un servetel si i-l arata. Nu peste mult timp primeste la masa painea comandata si fotografia unui magar. Realizand ca, desi se scrie la fel, "burro" in italiana inseamna unt, dar in spaniola, magar, si aflat in plina rascruce culturala, amicul are o singura nelamurire. Cum sa intinda un magar pe paine? Intre timp, scrisorile au incetat. Probabil, respectivul ori a invatat spaniola ori nu mai mananca paine cu unt… Oricum, istorisind patania unor comeseni, aflu ca intr-o astfel de dilema se aflase candva si Brigitte Bardot, treaba scrisa negru pe alb intr-o autobiografie. Ei, vezi, se-ntampla si la case mai mari, caut eu o scuza conchistadorului cu termen redus.

"Ce le pasa lor de poeti? Stau si mesteca pui cu mujdei, Sunt tineri, frumosi si atleti si inconjurati de femei… Si totusi, asculta mancand cum, singur, un turtur isi sapa din stresini ascunse vibrand iluzii rotunde de apa." Mircea Micu - "Ce le pasa lor…"

Cu Micu’ in biblioteca

"Eu am avut preocupari culinare si inainte de acest volum", povesteste, fara legatura cu Brigitte Bardot, poetul Mircea Micu, mergand agale pe bulevard, dinspre libraria unde tocmai isi lansase ultimul volum. "Pe vremea revistei Luceafarul, in 1984, cred, unde publicam de la portrete de scriitori la intamplari diverse, am inceput o rubrica denumita "Regimul crud". Rubrica a mers asa ceva timp, pana a inceput la un moment dat sa nasca nedumeriri. Cum adica "regimul crud"? Toata lumea se gandea la politica! Da’ de unde! Era pur si simplu o rubrica de gastronomie in care publicam retete culinare bazate numai pe cruditati, prelucrate de mine dintr-o carte a unui batran doctor din Arad, si care chiar asa se numea, "Regimul crud"! Pentru adeptii regimului vegetarian sunt inca valabile, asa ca o parte din aceste retete le-am preluat si pot fi intalnite si in "Retete pentru tot romanul".

Dar aplecarea asta pentru bucatarie nu e deloc intamplatoare si reflecta foarte bine pofta mea de a gati. Cred ca, pe undeva, din copilarie mi se trage. Mama mea era o foarte buna gospodina. Absolvise Scoala de menaj din Oradea, un fel de liceu care, cum se spunea pe atunci, pregatea tinerele gospodine pentru viata, invatandu-le de la lucrul manual la bucatarie si limba franceza. Franceza o uitase, saraca, dar pastrase cateva caiete de retete pe care le am si acum.

Cartofi frantuzesti ca cei pe care o sa-i pregatesc eu azi, si nici macar nu stiu de ce se numesc asa, imi amintesc ca facea mama cand eram copil.

Iar masa la noi era un adevarat ritual. De pilda, la pranz nu exista sa nu se serveasca supa de gaina sau de vita, neaparat cu taitei de casa si cu sos dulce de rosii, apoi un piure de cartofi cu rasolul de rigoare. Daca felul doi era o friptura la tava, pulpa sau altceva, era servita cu un fel de compot acrisor de prune.

Asa ca, pornind de la primele mele contacte cu arta culinara si pastrand acea idee din Luceafarul, citindu-l apoi pe Kogalniceanu si, evident, pe Pastorel, cel mai spectaculos din punct de vedere literar, cu toate ca si cel mai putin "gatibil", ca sa zic asa, am ajuns ca timp de doi ani sa am la radio o rubrica de retete culinare. Iar acum a aparut acest prim volum din ceea ce se doreste a fi o tetralogie cu "Retete pentru tot romanul".

Dar, acum, sa nu crezi ca sunt cine stie ce expert gastronom intr-un exil autoimpus in bucatarie! Sunt un gatitor de mancaruri doar in clipele de relaxare. Pe vremea cand inca mai consumam alcool, dupa vreun chef, ca o penitenta, gateam in draci. Ma linisteam. Asta este si unul din scopurile acestui volum, sa-i conving, cu umor si trezirea prin vorbe a poftei de mancare, si pe barbati sa gateasca. Pentru ca foarte multe din retetele de aici sunt dedicate burlacilor.

Nu spun ca din toate calatoriile mele prin strainataturi am luat tot ce era reteta care ma interesa. Daca vorbim de voiajul in China, as spune chiar fascina! Acolo am incercat din rasputeri sa deslusesc ceva din bucatele care ne erau servite, dar fara folos. In plus, nici un bucatar nu ne dezvaluia nimic din secretele vechi si bine ascunse ale acestei bucatarii traditionale atat de variate si delicioase. De pilda, ni se adusese odata la masa o mancare in care mie mi se paruse ca aflu niscai burta de vita, desi taiata foarte fin si cu mirodenii care schimbau cu totul gustul cu care eram obisnuit. Eu eram absolut convins ca aveam dreptate. Dar bucatarul n-a vrut cu nici un chip sa-mi spuna ce era. Totusi, intr-un final, am reusit sa smulg de la el macar marturisirea ca nu e burta de vita! Pana la urma, daca stau sa ma gandesc bine, ar fi putut fi orice. Spun asta, pentru ca am avut prilejul sa mananc odata la un restaurant vestit numit "Rata Pechineza" unde, cum spune si numele, se servesc numai si numai preparate din rata. Locul este celebru, pentru faptul ca bucatarul de acolo poate gati din aceasta pasare 99 de feluri de mancare. Eu am ales la masa ceva care era considerat o mare delicatesa, iar cei care ne invitasera ma admirau pentru gusturile mele rafinate. Am mancat cioc de rata! Oricum, am aflat asta abia dupa ce terminasem de mancat preparatul care continea respectiva parte anatomica foarte bine maruntita si asezonata cu diverse sosuri si mirodenii. O alta delicatesa care, dupa aceasta isprava comisa fara voie, mi-a fost oferita, au fost labele de la rata. Am refuzat cu eleganta!"

Intre timp, ajunsi acasa, as mai fi ascultat ceva povesti. Dar tropotul uneltelor de bucatarie si cel ulterior al furculitelor dansand in farfurii mi-au stat potrivnice. Iertata sa-mi fie pofta.

CARTOFI FRANTUZESTI

"Asadar fierbeti dumneavoastra cam un kilogram de cartofi rozalii, vreo patru oua, hai cinci, ca sa fie fara soti, sa aveti la indemana niste branza sarata, de putina sau de burduf. Daca apreciati salamul de vaca uscat si afumat, taiati vreo 30-40 de felii subtiri. Cat va permite bugetul de tranzitie. Dupa ce s-au fiert cartofii, ii descojiti, ii taiati rotocoale si procedati la fel si cu ouale pe care le-ati fiert timp de cinci minute. Intr-un vas uns cu margarina asezati succesiv, in straturi, cartofii, ouale, branza rasa si afumatura. La sfarsit radeti un strat de branza si desertati un borcanel de smantana. Varati vasul la cuptor, la foc potrivit si, dupa circa 30 de minute, cand veti simti aromele raspandindu-se in bucatarie, asezati-va la masa si procedati in consecinta." Mircea Micu "Retete pentru tot romanul"