O dată ajuns pe cupola Catedralei Sfântului Petru din Vatican - deh!, ca turistul care-n Roma gurmandă nu vrea să rateze nici una dintre etapele care hrănesc şi sufletul (cel de care prea adesea uităm), foamea ceastalaltă, cea a stomacului, a început să-mi dea ghes şi amintirea unui... file de San Pietro, îmbăţişat de un... file de scorpie-de-mare m-a readus (preţ de-o reverie) la masă, la Cherhanaua Ancora.
Gustos şi destul de rar (prin bucătăriile cherhanalelor noastre autohtone) peştele-Sfântului-Petru a fost o provocare gustativă, pentru mine. Dar nu mai puţin mi-a plăcut legenda (care temperează aspectul lui deloc plăcut, rebarbativ, cu cap monstruos şi gură cu maxilare proeminente - poate, de-aceea, asocierea cu "scorpia", pe care, prin comparaţie, îmi pare a fi chiar "drăguţă"). Ceea ce iese în evidenţă la San Pietro sunt însă cele două pete negre, de o parte şi de alta a capului, pete datorită căruia şi-a căpătat, de altfel, luminosul nume. Se zice că pescarul Simon - cel care avea să devină apoi primul episcop al creştinătăţii, sub numele de Petru, Sfântul Petru -, pe când deja alesese să-l însoţească pe Iisus, l-a pescuit într-o zi din Marea Galileei. Se mai zice că peştele înghiţise un ban de aur şi, cum Simon-Petru urma să plătească, la capernaum (restaurantul acelui timp) pentru masa tovarăşilor săi, i-a deschis gura pentru a scoate moneda. Amprentele sfântului s-au fixat pentru totdeauna pe pielea capului acestei specii, ca semn al întâmplării de atunci. Numai că... Ceva nu se potriveşte. Peştele cu pricina nu trăieşte în Marea Galileii (deşi e răspândit în multe locuri din lume, inclusiv în apropierea Noii Zeelande). Mai mult, romanii îl numea "Zeus faber", iar mai încoace francezii i-au spus "Jean-Dore", datorită spinării lui aurii.
Dar să las poveştile deoparte! Mai bine mă aşez la masă şi cer o porţie, să mă bucur (din nou) de carnea lui albă, gelatinoasă, consistentă, cu un gust dulce şi plăcut, un peşte ideal de preparat după reţeta unora la fel de gustoşi, precum calcanul ori sola.