Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În "Bucureştii de altădată", ziaristul Constantin Bacalbaşa susţine că umoristul Nae Orăşanu ar fi cel care a denumit mititeii, la cârciuma Iordache, de pe strada Covaci.
Legenda spune că au apărut într-o seară când nevoia l-a împins pe proprietar, rămas fără maţe pentru cârnaţi, să pună direct pe grătar amestecul acestora.
Un alt izvor istoric este reţeta de faţă , secret al unuia dintre localurile faimoase ale Bucureştiului, aflat la doar câteva străzi de cârciuma Iordache: "Carul cu bere".
Bucătărul şef, maitre, cel de la care provine întâmplător reţeta, vorbeşte în 1920 despre originea sârbească a acestor delicii culinare atât de disputate. Iar "Carul cu bere" nu era orice dugheană condusă de neştiutori, ci de către bucătari şcoliţi prin străinătăţuri!
Analizând cele două versiuni în contextul lor istoric, tindem să credem că ultima variantă este mai apropiată de realitate.
Nume şi formă
Multe dintre mâncărurile sârbeşti seamănă izbitor la formă cu cele întâlnite în România, de la mămăligă la mititei; însă, majoritatea reţetelor din fosta Iugoslavia aduce aminte de bucătăria turcă. Şi nu e deloc de mirare, dat fiind faptul că s-au aflat sub ocupaţie otomană. Condimentele bucătăriei sârbe stau mărturie.
Una dintre cele mai populare mâncăruri sârbeşti, catalogată de unii ca mâncare naţională, este Ćevapčići. Forma şi numele lor spun multe despre originea acestui fel de mâncare ce pare a imita, miniatural, kebap (kebab-ul turcesc). Numele este chiar acesta întrucât Ćevapi este numele sârbesc al kebab-ilor, iar sufixul -čići este atribuit în limba slavilor sudici diminutivelor. Avem deci kebabi mici.
Toată lumea este de acord că mititeii sunt făcuţi tradiţional din carne de vită în amestec cu oaie, însă, deşi carnea tocată este o carne ieftină, relativ uşor de obţinut, acum o sută şi ceva de ani, bucătăria românească nu excela în consumul de carne de vită. Nici măcar astăzi nu o face. Explicaţia consumului redus de carne de vită (acum, dar mai ales atunci) este dată de rolul atribuit acestui animal în majoritatea zonelor ţării, unde vacile erau crescute mai mult pentru lapte şi tracţiune decât pentru carne. Mai apoi, şeptelurile de vaci şi turmele de oi au luat zeci de ani calea Istanbulului sub formă de tribut către Înalta Poartă astfel încât porcul (interzis bucătăriei islamice) şi păsările au devenit atotputernice. Aşa s-a ajuns în secolul XIX să avem majoritatea cârnaţilor din carne de porc, ca şi acum. Până la venirea zarzavagiilor sârbi stabiliţi în zonele legumicole ale Buzăului şi Ploieştiului, în Muntenia, aducând cu ei tradiţia babicului şi a celor ce aveau să devină cârnaţii de Pleşcoi, puţini cârnaţi se făceau din altă carne.
Chiar şi originea lui Iordache Ionescu (deşi numele nu o arată, dar C.B. o spune), ardelean "care scăpa uneori în ciorbă tarhon în loc de leuştean", ar putea sprijini tot acestă variantă a filiaţiei sârbeşti de influenţă turcă, întrucât după eliberarea sârbilor de sub ocupaţia turcă, până la declanşarea primului Război Mondial, atât Ardealul, Banatul cât şi vechile teritorii sârbeşti au făcut parte din acelaşi imperiu Habsburgic şi, ulterior, Austro-Ungar.
În acest fel s-ar explica şi prezenţa cărnii de vită pe grătarul cârciumii lui Iordache, deşi celelalte specialităţi ale casei nu ieşeau din tipicul normal românesc al vremii – „cap de porc cu varză, urzici sleite cu usturoi, mâncărică de ardei gras cu ouă, pulpă de porc ca la Turda, stufat de văcuţă, slănină afumată cu varză sau tocăniţă oltenească de purcel".
Ne vom opri aici cu aprecierile pentru a da un răspuns la întrebarea: sunt sau nu micii o mâncare românească? Întrucât atât specialităţile sârbeşti ćevapčići cât şi mititeii noştri s-au îndepărtat de reţeta originală, fiecare în direcţia sa, după atâta timp putem aprecia că mititeii sunt o mâncare românească, înrudită cu ćevapčići, de care îi leagă doar forma şi amintirea părintelul comun: kebabul.
