Raiul intors cu susul in jos

Condamnati la alienare. La scindarea dinlauntrul sinelui. La asteptare. Eroii, la Samuel Beckett, incremenesc intr-un soi de repetare sisifica a fiecarei clipe a existentei. Incapabili sa evolueze, dar si sa involueze, raman suspendati undeva deasupra existentei, asteptand un Dumnezeu care intarzie la infinit sa apara, sau agatati pe vecie in cate-o clipa care uita sa se inchida.

Un om si-o banda de magnetofon... Oglinda si oglindire. O viata adunata gand cu gand si traire cu traire in cutii pline cu role de magnetofon. Si retraire la infinit... "Ultima banda a lui Krapp", spectacol montat la Teatrul Act din Bucuresti de Alexandru Dabija, avandu-l in rolul titular pe Marcel Iures, propune o altfel de intalnire a fiecaruia cu sine si cu teatrul. Povestea nu exista, e in noi. Si fiecare o descopera uitandu-se inlauntru. Montarea speculeaza nevoia omului de a se descoperi la o alta varsta, de a se intoarce in timp, de a opri clipa... Si intregul spectacol este gandit si construit ca o lupta cu timpul, dinainte pierduta. Fiecare secunda se dilata la nesfarsit, tacerea se infiltreaza dureros si de nestavilit, ca o magma, inca din primele minute in care spatiul de joc se deschide catre spectator. O tacere incarcata de sunete, apasatoare, in care se aude tiuitor cum se digera banana pe care Krapp o inghite, lasand un acut sentiment de placere interzisa. De parca s-ar fi aflat intr-o gradina a Raiului intoarsa cu susul in jos, din care nu a mai ramas decat posibilitatea de a pacatui, muscand din fructul interzis.

Si tacerea e sparta violent de o voce de barbat, inregistrata pe banda de magnetofon. Ganduri din alt veac. Si alaturi, un om care-si retraieste viata cu voluptatea celui care stie ca a dat gres si caruia ii place sa-si savureze la nesfarsit esecurile. Iar apoi, o ultima incercare de a prelungi intr-un alt plan o existenta ce pare a se fi sfarsit de mult. Ratata si ea. Krapp incearca sa-si inregistreze pentru ultima data gandurile. Dar nu mai are ce. Mintea i s-a golit, i-a secat si se trezeste tinand in mana un microfon in fata caruia se simte pentru prima data strain. Si-si marturiseste neputinta.

Extraordinara dozare a trairilor la Marcel Iures se muleaza perfect pe ideea regizorala ce pare a sublinia tocmai alienarea omului in sine. Fara prea multe cuvinte, interpretarea actoriceasca cauta parca sa restabileasca echilibrul pierdut prea adesea intre gest si traire, lasandu-ti gustul cautarilor. Al teatrului experienta ultima, al teatrului magie, al teatrului adevar, al teatrului oglinda, al teatrului din tine. In care simti ca regizorul n-a dorit doar sa se povesteasca pe sine, ci a dorit in primul rand sa-l afle pe celalalt in el insusi.

INGREDIENT TEMPERA

Vali Ciobanu, "Ceremonialul ceaiului" Icoane pe piele si pe sticla, peisaje, flori, naturi moarte. Universul pictoritei Vali Ciobanu (n. 1976) respira un aer de catedrala: serviciul religios s-a incheiat si magnetismul sacralitatii lasa pentru scurta vreme locul gesturilor comune. Peisajele sale, obsedate de unghiuri gemene si de efecte de acuarela, amintesc de Balcic, de Sirato, de Tonitza, fara a le fi datoare acestor maestri pana la capat. "Marinele" imbina tehnici mixte, preponderent impresioniste, in timp ce icoanele sale au un "sfumato" renascentist bine dozat. Exactitate, dar nu numai - la Vali Ciobanu, artist plastic venit in campul artei dinspre filosofie si restauratie monumentala - , fiindca, dincolo de forma, mesajul ei e traductibil, mai ales in "naturile moarte". Tabloul cu trei mere sau cu dictionarul, ori acest reusit "Ceremonial al ceaiului", in care sobrietatea e destramata de simbolul caduc al trandafirului in ofilire. Asezat nefiresc in paharul cu ceai, langa lamaia netaiata pana la capat, trandafirul face parte dintr-un ceremonial paralel mult mai adanc. (Tudor Cires)