Se zice din batrani ca pe cei stinsi trebuie sa-i pomenesti pana la inmormantare si-apoi pana la 40 de zile, amintindu-i cu intamplarile lor luminoase, vesele, c-asa li se linisteste sufletul. Pe Radu Anton Roman, expansivul si generosul, caldul si primitorul, cu ce ar fi sa-l pomenesti mai bine daca nu cu o reteta dintr-ale sale? Si daca, datorita imprejurarilor, mi-a fost dat de cateva ori ca maestrul, expertul gastronom sa fie oaspete la masa pregatita de mine (cerandu-mi grijuliu reteta unor gogosari la otet, umpluti cu struguri si fel de fel de alte fructe, intr-un an, ori detaliile prepararii unui tort fara blat, intr-un alt an), imi amintesc ca am avut prilejul sa mananc si eu la masa lui - intr-o toamna care-i aurise fereastra si facea curtea sa miroasa a strugure copt - o tocanita de hribi si manatarci, pe care abia ce le primise de la prieteni din nordul impadurit. O invitatie la un pranz restrans, cu sansa nesperata de a asista si la facerea bucatelor. N-am fost destul de vigilenta atunci sa notez reteta. Si-apoi, de ce-as fi facut-o, cand mai fantastic era sa-i urmaresc miscarile "grijind" (dupa vorba-i) ciupercile cele daruite. Ma incumet, deci, sa citez aici reteta asa cum e notata ea in cartea sa (care-i facu sa prinda gust pentru bucatele romanesti si pe savantii gastronomi francezi).
"De la Piatra Neamt la Suceava, tocanita de hribi e ca santinela de la drapel si ca piatra kilometrica; fie iarna, fie vara, ea e acolo, la post, langa mamaliga care nici ea nu se opreste din aburit. 150 g unt / 1 ceasca smantana / 1 lingura faina / 1 kg ciuperci de padure (proaspete sau uscate) / verdeata: marar, patrunjel (daca nu-s verzi, uscate). Ciupercile se grijesc si se toaca. / Ceapa se toaca si ea. / Se pun impreuna la calit in unt. / Se toaca si verdeata. / Cand ciupercile si-au lasat apa, se adauga verdeata, se picura-n cratita si un pahar cu apa, sare cata credeti si se lasa sa scada cat se poate. / Faina se desface in smantana si se pune peste tocanita la sfarsit, sa dea in clocot de cateva ori."