Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Auzisem de serviabilitatea inegalabilă a negustorilor turci. Auzisem de minunatele mâncăruri otomane, cu oaie şi legume. Auzisem de indimenticabilele dulciuri din vitrinele Istanbulului. Şi de pâinea cea fără egal...
Deci, eram vaccinat, cum zic golanii. Şi totuşi, socoteala de-acasă...S-o luăm pe rând. Primum, ospitalitatea şi politeţea negustorilor de-acolo e reală, numai că, după doar o zi de stat în capitala Turciei, începe să te agaseze. Nu te poţi uita în vitrina unui magazin mai mult de 3 secunde, că şi iese un brunet din prăvălie şi trage de tine să intri şi să cumperi! Asta-i hărţuire comercială, nu mai e politeţe sau spirit negustoresc! Ce-ar fi ca directorii de teatre să tragă de mânecă spectatorii virtuali, arătându-le piesa în care apare Răduleasca filmată, ori librăresele să tragă posibilii cititori în incinta librăriei şi să le vâre, cu sila, în braţe, cărţi de Emil Brumaru? Nu e normal nici să te violenteze purtătorii de fes, sub pretextul că îţi oferă un gheşeft!
Apoi, mâncărurile: primul local în care am intrat, destul de modest, afişa meniu la numai 13 lire; am calculat că două meniuri (eram cu soţia) fac 26 de lire, cu bacşiş – 30 (adică, 20 de dolari). Nu ar fi fost scump. Dar am cerut o tărie locală, în deschidere: ne-au adus raki, care sună a rachiu, dar e, de fapt, mastică. Şi numai mastica făcea aproape cât două meniuri! (tăriile sunt scumpe, acolo: cel mai ieftin e coniacul lor, cam la 50 de dolari sticla de 700 ml.!). Supa era puţină şi mediocră (un fel de legume pasate, în care s-a pus orez); friptura era de pui, nu grozavă, cu garnitură de orez şi 6 cartofi pai, fără gust; berea era 3 lire sticla... Şi experienţa neplăcută nu a fost unică.
Am mâncat bine, dar la un restaurant chinezesc – unde, fireşte, se terminase porcul. Iar ospătarul – un bătrân cu Parkinson, cam de 80 de ani, la plecare mi-a şoptit că serviciile lui nu au fost incluse în nota de plată, deci a cerut, pe faţă, bacşiş (cuvânt care se asortează perfect, nu doar fonic, cu lumea de-acolo!). De Revelion însă, meniul a fost sub aşteptări (mai ales că-l plătisem din ţară, şi nu puţin!): eram la un local specializat pe mese festive (Istanbulin), cu mese pentru maximum 175 de persoane (dar noi eram 250! din toată lumea) şi nimeni n-a mâncat tot ce avea pus în faţa ochilor: nu pentru că erau porţiile mari, ci fiindcă NIMIC nu era apetisant! Au lipsit cupa de şampanie, cafeaua şi baclavalele! În plus, la ora 1:30 noaptea s-a încheiat masa şi programul artistic, la 1,45 localul rămânând gol... A fost program artistic de trei ore, ce-i drept, dar la noi o masă de revelion, la un restaurant, se-ncheie după 4 noaptea, şi masa e încărcată, ca la nuntă. Aici s-a oferit o gustare fadă, aceeaşi friptură de pui cu orez şi cartofi, plus fructe. Ca băutură, am optat pentru gin şi vin. Şi acum ospătarul mi-a atras atenţia, la plecare, că merită un bacşiş: eram de altă părere, dar i-am lăsat, de ruşine pentru el, 5 lire... (de altfel, la plecarea din hotel, şi băiatul care răspundea de mini-bar a cerut bacşiş, deşi nu consumasem nimic din răcitor, nici nu-i comandasem ceva).
Mult mai bine mănânci dacă cumperi de la cârciumioarele înşirate pe stradă (localuri cu 3-4 mese, dar cu mâncare excelentă şi ieftină): un pui la rotisor era numai 7,5 lire; plăcinta cu brânză şi carne – 3 lire; o porţie de musaca – 4 lire; vinul – 13 lire (ăsta era mai scump); berea – 2-3 lire... Pâinea era minunată, însă! Multe sortimente, cu susan şi seminţe, cu gem sau ciocolată. Peştele era tentant şi el, în piaţă, frumos prezentat, nu scump, dar... unde să-l prepari? Am văzut un rechin de circa 70 de kile, expus pe tarabă, în două bucăţi ( că nu-ncăpea întreg!). Fructe atrăgătoare, condimente, scoici şi castane prăjite, la orice colţ de bulevard... Chebap şi mititei, şaorma la preţuri mici (1,50 lire – cea mai ieftină!)... Într-o piaţă erau nişte păsări care atârnau jupuite, de numai să le mănânci nu-ţi venea; idem, tigve de miel care te trimiteau la scena crudă din Capra cu trei iezi...
În fine, dulciurile... Paradisul hipoglicemicilor! Rahat (zece sortimente!), baclavale (idem!), cataif, dulceţuri teribile, compoturi aromate, cafele inubliabile... Dar, cum am un început de diabet, realizaţi că nu m-am aruncat tocmai la ceea ce vroiam EFECTIV să gust, fără dezamăgiri.
Ca experienţă de viaţă şi culturală, vizita în Istanbul a fost importantă. Pentru gourmetul de (din) mine însă, s-a dovedit – una peste alta – sub aşteptări. Poate data viitoare, când voi fi iniţiat...
Citește pe Antena3.ro
